#JurnalDeRecuperare 2: Acceptarea realității, cârjele și primele probleme

#JurnalDeRecuperare 2: Acceptarea realității, cârjele și primele probleme

#JurnalDeRecuperare este o serie de texte despre experiența unei fracturi în viața unui sportiv amator. Scopul acestor texte este de a servi drept ajutor pentru toți cei care se vor afla într-un moment similar și de a oferi o perspectivă onestă asupra perioadei de convalescență. Autorul textelor și “proprietarul” fracturii este Radu Restivan, antrenor 321sport și alergător de maraton și ultramaraton. Articolele au o valoare pur informativă; dacă întâmpinați o problemă sau o accidentare, consultați un medic specialist.

M-am trezit dimineața devreme după prima noapte cu ghips (recunosc, trebuia să merg urgent la toaletă!). Obișnuit cu drumul până la toaletă, știam că din momentul în care deschid ochii și până ajung în baie și dau ochii peste cap de bucurie sunt vreo 10 secunde, suficient cât să parcurg cei 5-6 metri din pat până la destinația mult dorită.

Doar că am uitat cel mai important aspect: am ghips și trebuie să mă deplasez cu cârje, iar distanța de câțiva metri a devenit, brusc, un fel de semimaraton. Și nu vorbesc de un semimaraton de plat, unde chestiile sunt destul de clare (ai de alergat 21 kilometri pe asfalt), ci de unul de munte, în care trebuie să te ridici des, să folosești partea superioară a corpului și să ai grijă unde pui fiecare pas.

Revin la subiect: vorbim despre a merge la pipi, nu despre a traversa Europa la pas. Prima noapte m-a făcut să uit că sunt în convalescență și că va trebui să mă chinui pentru orice acțiune, fie ea cât de simplă. Mi-a luat mai bine de un minut să ajung la toaletă (o să vă explic imediat mai multe despre mersul cu cârje), dar acum nu e suficient să ajung la baie ca să pot goli rezervorul, ci trebuie să ajung în baie, să-mi găsesc un punct de echilibru, să las cârjele sprijinite de perete, apoi, complet încordat (doar trebuie să-mi țin echilibrul), să duc la bun sfârșit o acțiune de care mă bucuram mult prea ușor înainte de fractură.

Strângând din dinți, DA, am reușit să fac pipi! Și cumva simțeam că am trecut linia de finish a unui ultramaraton montan după multe ore de chin 🙂 Am reușit, la ore bune după imobilizarea în ghips, să accept realitatea.

Începusem articolul cu dorința de a spune într-o frază cât de grele sunt chiar și cele mai simple acțiuni, dar până la urmă am ajuns să povestesc cu lux de amănunte cam care-i treaba. Dacă peste ani și ani veți fi loviți de o fractură și veți ajunge să citiți acest articol, sunt convins că veți avea suficient timp la dispoziție să-l citiți complet. Nu de alta, dar veți petrece mult timp în pat 😀

Pot să trec la partea cea mai interesantă? CÂRJELE!

Sunt un ninja!

Am 30 de ani și am făcut multe lucruri până la vârsta asta, însă n-am mers niciodată cu cârje. Le-am tot văzut pe la oameni accidentați, pe la bătrâni și am rămas cu impresia că sunt o modalitate ușoară de deplasare.

Imediat după producerea fracturii a trebuit să parcurg 400 metri (am măsurat pe google) până la ieșirea din parcul Carol, acțiune care mi-a luat cel puțin 10-15 minute, așa cum vă povesteam și în episodul 1 din #JurnalDeRecuperare. Estimarea este grosieră, eram destul de lovit de durere și nu m-am uitat la ceas, dar sunt șanse să fi fost chiar și mai multe minute.

Deși sunt destul de bine antrenat mai ales pe partea de anduranță, deplasarea cu bețele de munte m-a făcut să mă opresc din 5 în 5 metri și să gâfâi. Sigur, eram obosit de la scările pe care le urcasem (aproximativ 375 metri diferență de nivel) și încă în stare de șoc, însă mă așteptam să zbor până la ieșirea din parc folosind bețele. N-a fost așa și în acel moment nu-mi imaginam că este fractură și că voi ajunge să folosesc cârje.

Revin la discuția de la camera de gardă: doctorul mi-a recomandat cârje cu susținere pe antebraț, nu cele înalte, de subraț. Având baftă de prieteni mișto, am avut ocazia să le testez pe ambele, iar în cele din urmă am rămas la cele de antebraț.

Cât de ușor este să te deplasezi cu cârjele? E mult mai greu decât pare!

  1. Îndemânarea: va dura ceva până chestiunile simple de deplasare vor deveni naturale. La început n-am știut cum să pun cârjele, am făcut greșeala să mă sprijin pe un colț de covor (și evident că au fugit!), schimbarea de direcție nu e deloc ușoară, iar sprijinirea cârjelor de perete sau alte obiecte este o provocare, căci în primele dăți or să cadă când veți avea nevoie de ele.
  2. Forța: ori o ai, ori o vei obține, însă fără ea nu te descurci. Deplasarea cu cârje necesită un tip de forță specifică: estimez că forța pentru cârjele de antebraț trebuie să fie mai mare decât cea pentru cârjele de subraț, însă și impactul asupra corpului este mai mare în cazul celor de subraț – acolo trenul superior preia șocul pe care în mod normal ar trebui să îl amortizăm prin mușchi, motiv pentru care pot apărea, spre exemplu, dureri de umeri.

Povestea fiecărei zile: piciorul ținut cât mai sus!

Am început să descopăr primele probleme: spălatul pe dinți, poate cea mai banală chestie din lume, a devenit un exercițiu de echilibru combinat cu rezemat de chivuetă (pe care sper să nu o dărâm). Dușul? Încă n-am încercat, dar deja mă întreb cum o să mă spal cu un picior în afara căzii și-mi dă cu virgulă, căci singurele poziții pe care mi le imaginez sunt o combinație între yoga, karate și contorsionism 🙂

Problema care mă roade cel mai tare, pe lângă faptul că voi pierde masa musculară și va trebui să o iau de la zero, este aceea că mă voi îngrășa. Cu vreo două zile înainte de fractură aveam 79-80 kilograme și-s tare curios cum voi ieși din experiența asta. Pentru cei care nu știu, la o vreme cântăream peste 0,1 tone, mai precis vreo 110 kilograme. Fiind toată viața grăsuț, în câteva secunde mă năpădește teama că m-aș întoarce acolo și aș rata tot ce am construit până acum în sport.

Am mare noroc că Alexandra face în prezent cursul de tehnician nutriționist la Fitness Scandinavia și a început să-mi construiască un meniu adaptat condițiilor actuale. Ca să explic contextul, am trecut brusc de la 3.500 – 4.000 calorii arse zilnic la aproximativ 2.000, adică de la o viața cu cel puțin 2 ore de sport în fiecare zi, multe drumuri și agitație la o viață complet sedentară. Corpul este obișnuit să consume destul de mult, așa că-n primele zile mă confrunt cu o senzație continuă de foame pe care trebuie sa o potolesc inteligent. Pun câteva poze cu mâncarea din ultimele zile, însă cred că voi aborda mult mai în detaliu aspectul nutrițional în următoarele articole.

Mic dejun: porridge cu fructe și un ghips la masă 🙂

Cină: pește, legume, fructe și un pic de iaurt. Rezultatul este demențial!

Un alt mic dejun cu iaurt, fructe și un pic de miere.

Închei cu o altă problemă care se conturează și despre care voi vorbi ulterior: apariția fricilor – de toate felurile și dimensiunile.

Apropo, acum fix un an filmam Maratonul de la Tokyo, eram destul de vesel și de sănătos. Ce repede se întoarce roata 🙂

3 Comments

  • Cornelia Posted February 19, 2018 2:47 pm

    vinete cu rodie! Yum, Yum 🙂 RecupeRARE Rapidă!

    • radu Posted February 19, 2018 2:54 pm

      Ceva de vis! <3

  • Viorica Ciupuliga Posted June 24, 2019 10:20 pm

    un articol care mi-a facut bine ! Ma aflu in situatia de mai sus 🙂

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

youtube
facebook
instagram
twitter