#JurnalDeRecuperare 1: Șocul, camera de gardă și diagnosticul “fractură”

#JurnalDeRecuperare este o serie de texte despre experiența unei fracturi în viața unui sportiv amator. Scopul acestor texte este de a servi drept ajutor pentru toți cei care se vor afla într-un moment similar și de a oferi o perspectivă onestă asupra perioadei de convalescență. Autorul textelor și “proprietarul” fracturii este Radu Restivan, antrenor 321sport și alergător de maraton și ultramaraton. Articolele au o valoare pur informativă; dacă întâmpinați o problemă sau o accidentare, consultați un medic specialist.

Sună ceasul sâmbătă la 7 dimineața. DE CE SUNĂ ceasul la 7 dimineața în weekend?! Uitasem complet că am pus #ScariFaraSfarsit, oboseala din timpul săptămânii m-a făcut să dorm de parcă tot weekendul ar fi fost liber. La ora 9 programasem să luăm cu asalt treptele din parcul Carol, însă vorbisem cu Ergo și George să ne vedem cu o oră mai devreme ca să strângem vreo 350-400 metri diferență de nivel până vine toată lumea. Scopul nostru (secret, hîc!) era să facem 1.000 metri diferență de nivel pe scări, o misiune care weekendul anterior ne luase aproximativ 3 ore. Urcarea celor 96 scări din Carol înseamnă 12 metri, obiectivul ne obliga să le urcăm pe toate de 83 ori: un test important pentru corp, dar mai ales pentru minte.

Am găsit o vreme perfectă în parc, asta după ce în urmă cu două săptămâni făcusem antrenament în același loc, doar că pe trepte era gheață 🙂 Strânsesem vreo 370 metri diferență de nivel când brusc m-am culcat la pământ în poziția fetusului și aproape am început să plâng: acela a fost șocul.

Nici n-am realizat ce s-a întâmplat, că deja îmi ziceam: “Lasă, mă, sigur trece cu niște Diclac”. Dau să mă ridic, dar nu pot. Îmi ia câteva zeci de secunde să mă dezmeticesc, dar îmi dau seama că nu-i o alegere prea bună să stau pe marmură (cred că-i marmură, nu dați cu parul dacă știți că-i alt material). Mă sprijin în piciorul stâng și apoi încerc să calc pe dreptul: AVARIE! Îmi venea să urlu de durere, dar în mintea mea era același lucru: “Sunt plângăcios eu de obicei, dar tot m-am ambalat prea tare și trece cu Diclac. Sigur e doar o contuzie”.

Derulez înapoi: ce se întâmplase? Coborâsem scările și întorceam la 180 grade ca să o iau înapoi către “vârf”, moment în care partea exterioară a pantofului drept a intrat într-o mică groapă (chiar mică, urma să observ că nu era mai adâncă de câțiva centimetri), iar glezna a fugit instantaneu și a urmat șocul. Inițial am crezut că s-a bușit glezna, însă durerea era pe laba piciorului, spre exterior.

În fine, m-am ridicat și am încercat să urc, în mers, treptele până sus. Doar că organismul a dat “error 404” și m-a potolit repede: după 2-3 trepte urcate mi-am zis că Diclacul trebuie scos din ecuație, iar eu trebuie să ajung la spital. Mi-am dat ciorapul jos, totul părea în regulă. Am strâns echipa și am făcut poza de grup, apoi am luat bețele de munte și am plecat cu Dan și Vali spre ieșirea din parc. Dan s-a oferit să mă care în spate, însă am preferat să nu creștem șansele de a crește numărul leziunilor, așa că am ales să nu-l cocoșez pe săracul om. Vali s-a oferit să mă ducă până acasă cu mașina: singura problemă era parcurgerea distanței de câteva sute de metri până la ieșirea din parc.

Ce face un antrenor bun înainte să plece către spital? Poza de grup cu toată echipa, că doar de asta am venit la antrenament 🙂

Am zis bețe de munte mai devreme, nu? 🙂 Irina mă rugase să-i aduc bețele pentru o tură pe munte în ziua următoare, dar nu știa că tot eu urma să le folosesc înainte ca ea să plece! Așa că i-am urat un sincer “Să-ți dea Dumnezeu sănătate că mi le-ai cerut”, apoi le-am luat și am plecat spre mașină.

Vali m-a lăsat în fața blocului și, cu greu, am reușit să urc. Am intrat pe ușă și am apelat la toți prietenii și cunoscuții, inclusiv la domnul doctor Alin Popescu, iar toți mi-au dat aceeași recomandare: mergi la Spitalul de Ortopedie Foișor. Deși n-a fost cel mai ușor lucru din lume, am decis să fac un duș înainte de a merge la spital: eram transpirat după o oră de efort intens și oamenii din spital (alți suferinzi la camera de gardă, doctori, brancardieri etc.) nu erau obligați să-mi simtă mie hainele ude și mirosind a primăvară târzie 🙂

Mama și Alex și-au pus mantia de super-eroine și s-au transformat în vedetele zilei: au pregătit mașina, m-au ajutat cu deplasarea și urmau să fie alături de mine la fiecare pas.

Citesc des pe internet despre experiențe groaznice la spital, așa că m-am dus speriat că voi aștepta 3 ore la triaj, apoi că voi da peste un doctor care n-are chef, urmând ca secția de radiografie să nu funcționeze. Mă așteptam la apocalipsă, da’ măcar nu miroseam ca un sac de gunoi, așa că eram pregătit să înfrunt tot ce se putea mai rău.

Ce s-a întâmplat în realitate? Paznicul de la spital a fugit spre poartă să-mi deschidă când m-a văzut mergând beteag și sprijinit de bețele de munte. Nu mă așteptam la asta. Am luat-o ușor spre camera de gardă. Foarte ușor, căci mi-a luat vreo 5 minute să parcurg 100 metri. Am intrat în spital și am dat de un birou de triaj gol, apoi am înghițit în sec și mi-am zis: “N-am nici o șansă”. Apropo, v-am spus că sunt cel mai panicos om din lume? Am continuat să merg și am dat peste un al doilea birou, iar un domn doctor mi-a zis din prima: hai înăuntru să vedem ce ai.

Realitate versus internet: ALTĂ LUME. Am dat peste un doctor super profesionist, răbdător, calm. Am simțit din prima că este un om special. M-a trimis rapid la radiografie, care era într-o altă zonă a clădirii. Încă mă simțeam puternic și am preferat să merg cu bețele, refuzând cu tărie folosirea scaunului cu rotile. O prostie incomensurabilă pentru că am petrecut mai mult timp deplasându-mă de la camera de gardă până la radiografie decât la radiografia în sine, unde, apropo, am dat peste o doamnă foarte amabilă și cu zâmbetul pe buze.

M-am întors la camera de gardă, unde doctorul deja văzuse radiografiile în sistem și mi-a dat șocul: fractură bază metatarsian V. M-am schimbat la față: în fiecare săptămână țin 10-15 antrenamente (clase de cycling, aerobic, forță specifică etc.), iar peste o lună mă aștepta un ultramaraton de 62 kilometri cu vreo 3.600 metri diferență de nivel, acesta fiind motivul pentru care insistam cu antrenamentele pe scări. Verdictul m-a lovit tare, dar nu la fel de tare ca durerea din parc. Momentul în care am aflat că trebuie să mă opresc complet din sport a fost dureros. Și cred că este foarte dureros pentru orice om care iubește să facă sport.

Picior bun versus picior rău.

Recomandarea medicului: imobilizare în atelă ghipsată gambieropodală, schimbată ulterior cu cizmă cu toc de mers (un total de 4 săptămâni de imobilizare). Fără calcătură pe membrul inferior drept, deplasare cu 2 cârje, poziție proclivă la repaus (piciorul trebuie să stea mai sus de inimă, ridicat pe câteva perne suprapuse). Clexane sau Flexiparine de 0.4ml/zi (pentru a preveni formarea unui cheag de sânge / tromboză).

Am mers mai departe în sala de ghips unde am dat de cel mai simpatic om. Serios, genul acela de om care înveselește chiar și oamenii panicați și care cred că tocmai lor li s-a întâmplat cel mai mare rău din lume. Genul acela de om care lucrează de ani buni (urma să aflu că din 1994) pe secția spitalului și a avut grijă, probabil, de zeci de mii de pacienți și care, cu siguranță, le-a văzut pe toate. Așa că a ajuns într-un moment al vieții în care este relaxat și încearcă să-i relaxeze și pe ăștia ca mine. M-a făcut din vorbe, cum s-ar zice, că am intrat mumie și am ieșit leopard 🙂 A insistat să mă ducă până la mașină pe scaunul rulant, deși nu trebuia s-o facă.

Cum aș rezuma experiența de la spital? Diametral opusă față de tot ce-am citit pe internet în ultima vreme. Nu zic că internetul e rău, dar cu siguranță relele ajung pe internet. Iar dacă articolul acesta tot o să rămână online, aș vrea să spun clar și răspicat că oamenii care lucrează la Spitalul de Ortopedie Foișor sunt OAMENI. Vreau să le mulțumesc pentru că m-au tratat cu zâmbetul pe buze și că și-au reprezentat cu mândrie meseria.

Închei prima parte a jurnalului: am ajuns acasă și-am găsit o altă parte bună a internetului. Am întrebat pe Facebook dacă se poate lipsi cineva de niște cârje și le-am primit aproape instant de la prieteni (apropo, credeam că niște cârje sunt câteva sute de lei, însă cu ocazia asta am căutat pe google să văd cât costă și am văzut cârje super faine chiar la 35 lei / bucata. Nu le-am cumpărat, dar mă gândesc să țin prin casă niște cârje în culoarea 321sport). Apoi am învățat cum să-mi fac injecții cu anticoagulant în burtă (inițial eram puțin speriat, dar sunt foarte lejere. 30 de injecții Fraxiparine 0,4ml au costat 250 lei la Farmacia Tei din Dristor, probabil cel mai aglomerat loc din București, unde Alex s-a aventurat ca să-mi ia toate “bunătățurile”) și am început să vegetez cu piciorul ridicat. Deși m-a durut puțin, nu am luat Paracetamol.

Deja începusem să fiu mândru de bețele mele de munte transformate în cârje.

Prietenul Mircea mi-a dat ideea de a scrie o serie de articole pe tema asta, dar nu eram foarte convins s-o fac. Ceva mai târziu Vincențiu și băiatul lui, Călin, au trecut pe la mine cu o portocală și un ou Kinder ca să mă înveselească, apoi au mai apărut Cristina și Ergo, urmați de Flavia și Sebastian, plus o mulțime de telefoane și mesaje de încurajare. Au început să apară primele desene pe ghips. Toate astea m-au convins să țin jurnalul accidentării și va spun sincer că m-aș fi bucurat ca înainte să merg la Foișor să aflu de pe net că sunt șanse mari să găsesc niște oameni excepționali. Așa că pentru cei care se accidentează după mine sper să fie o serie de articole utile pe net.

Călin și VIncențiu în acțiune pe ghips 😀 Gestul lor m-a convins să scriu jurnalul!

Ținem legătura, abia acum începe distracția! N-a trecut nici o zi de pauză și deja simt că mi-e dor de sport, că mi se vor atrofia mușchii, că voi fi scos din schemă la toate antrenamentele pe care le țin, că nu voi mai face mișcare niciodată, că nu voi mai putea alerga niciodată un maraton sau un ultramaraton – adică toate dramele din lume.

Urmează o perioadă în care ori mă întăresc serios din punct de vedere psihic, ori o iau la vale complet. Și pentru toți cei care vor citi articolul pe viitor: nu înnebuniți din prima zi, aveți suficient timp s-o luați razna 😀