„Da’ voi ce fugiți așa, vreți să prindeți autobuzul?”

Cred că am auzit de sute de ori expresia „Da’ voi ce fugiți așa, vreți să prindeți autobuzul?”. Întrebarea vine, în general, de la oamenii care nu știu ce înseamnă alergarea.

Zi de zi, probabil milioane de oameni aleargă să prindă autobuzul, tramvaiul sau metroul. Teoretic ei nu sunt alegători, ci doar grăbiți spre locurile în care vor să ajungă.

Însă ceea ce nu știu cei care aleargă după autobuz este că fac una dintre cele mai dificile probe din atletism: viteză pe distanță scurtă.

Hai să vorbim despre ce se întâmplă în corpul nostru atunci când sprintăm brusc. Pulsul crește fantastic de repede pentru că organismul nostru este privat de oxigen.

Am mers ani buni cu autobuzul (trăiască linia 104!) și am analizat ce se întâmplă cu oamenii care îl prind pe ultima sută de metri. Nu alergam pe vremea aceea și nu știam cum funcționează organsimul în timpul efortului, dar era evident că oamenii suferă după acest tip de efort. Unii căutau imediat un loc ca să se sprijine, alții puneau mâinile pe genunchi. Dar toți aveau un lucru în comun: zeci de secunde respirau de parcă au stat 2 minute sub apă.

Asta este datoria de oxigen. Chiar așa se numește, iar acum o să explic ce înseamnă în termeni cât mai simpli. În lipsa unei baze de antrenament care să asigure o fundație aerobă stabilă, orice efort maximal se traduce instant în efort pur anaerob.

Știu că trebuie să vin cu explicații pentru fraza de mai sus, nici eu nu știam lucrurile acestea înainte să petrec doi ani la Școala Națională de Antrenori.

Organismul nostru poate funcționa în două feluri în timpul efortului: în cazul efortului aerob, corpul nostru are capacitatea de a trimite oxigenul astfel încât să putem face efort pe termen lung. În termeni foarte simpliști, o alergare pe care o putem desfășura timp de 30 minute fără să simțim nevoia acută să ne oprim se traduce în efort aerob. Asta poate însemna o viteză de 4 minute pe kilometru pentru un atlet profesionist (atenție: 4 minute pe kilometru este o viteză foarte mare de alergare!), dar și o viteză de 10 minute pe kilometru pentru cineva care nu a făcut mișcare în ultimii 10 ani). O să te gândești că 10 minute pe kilometru înseamnă 6 kilometri pe oră, iar asta este viteza medie de mers. Este corect, având în vedere că sunt mulți oameni care după un kilometru de mers simt nevoia să se oprească. Acolo este limita pragului aerob. Nu este ceva rău, este doar o constatare.

Dacă ne antrenăm constant, capacitatea aerobă crește, motiv pentru care un om care astăzi poate parcurge distanța de 3 kilometri în 30 minute (10 minute per kilometru) va putea să parcurgă 4-5 kilometri în același timp, la același puls, pe măsură ce organismul acestuia se adaptează la efort. Se numește progres și se obține exclusiv prin muncă. Nu există scurtături.

Cel de-al doilea mod în care organismul nostru poate funcționa este efortul anaerob. Denumirea acestuia este foarte similară cu cea a efortului aerob, însă lucrurile sunt complet diferite. Atunci când ne referim la efortul anaerob, înseamnă că organismul nostru nu are capacitatea de a transmite oxigenul necesar în corp pentru a putea să menținem efortul pe o durată îndelungată. Vorbim, așadar, fix despre fuga după autobuz, când timpul este extrem de scurt (repede, că pleacă din stație!), iar distanța de zeci de metri.

Organismul nostru este foarte inteligent, motiv pentru care într-un astfel de moment în care îl privăm de o resursă vitală (oxigenul), va încerca să dea shutdown automat pentru a evita… moartea.

Ce se întâmplă în corpul nostru atunci când fugim 100 metri până la autobuz? Dacă luăm un puls de referință de 50-60% din capacitatea cardiacă maximă (aceasta diferă la fiecare individ, de aceea discutăm în procente și nu în bătăi pe minut), cel mai probabil în momentul sprintului pulsul va crește spre 90-100%, încercând să transfere oxigenul de la inimă către organele vitale, prin sânge. Dar atunci când prindem autobuzul, pulsul nu revine imediat la valoarea de referință, aceea de plimbare sau mers lejer. Acesta începe să scadă, dar are nevoie de câteva zeci de secunde, timp în care se compensează datoria de oxigen acumulată de organism.

O să fac o comparație cu o mașină: când rezervorul este aproape gol și știi că mai ai 20 de kilometri până la cea mai apropiată benzinărie, vei merge cu o turație mică astfel încât să consumi cât mai puțin. Dacă vei tura motorul mai mult decât este necesar, combustibilul se va consuma, iar mașina se va opri. O mașină nu poate merge pe datorie.

Însă organismul nostru are această capacitate, să meargă „pe caiet”. Nu poate să funcționeze așa mai mult de câteva secunde (sau zeci de secunde), iar la final este obligatoriu să plătească „un preț”: pulsul va scădea mult mai greu pentru că va pompa oxigen pentru a acoperi datoria. În momentul în care ajunge „pe zero” (adică în zona aerobă, în care poate oferi suficient oxigen pentru cât cere corpul), lucrurile revin la normal.

Fuga după autobuz este deseori utilă, însă fiecare om care fugărește autobuzul este, fără să știe, un atlet care face un efort anaerob.


Acest articol face parte din seria Feature 321sport #RunningCulture, în care tratăm subiecte de running dintr-o perspectivă un pic diferită, poate uneori nebună.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu