Viorica Mălai: “simțeam nevoia de durere fizică ca să pot alunga durerea interioară”

De-a lungul timpului, majoritatea dintre noi am învățat că alergarea este terapie, atât pentru suflet, dar mai ales pentru minte, iar pentru a te bucura de toate aceste beneficii nu trebuie să fii neapărat sportiv de performanță.

Pasiunea pentru sport se descoperă încă din copilărie, iar toate orele de educație fizică reprezintă baza unui stil de viață sănătos cu ajutorul cărora cei mici descoperă plăcerea pentru mișcare. Indiferent de cursul vieții și de prioritățile care intervin de-a lungul anilor, ora de sport va rămâne pentru cei pasionați de sport una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei.

Așa cum v-am obișnuit, ziua de miercuri este dedicată persoanelor care împărtășesc cu noi pasiunea pentru sport, indiferent că acesta este practicat la nivel de performanță sau doar din simplă plăcere. Astăzi mă bucur să pot împărtăși cu voi povestea unei persoane care a început practicarea alergării ca o metodă împotriva durerii care îi apăsa sufletul”, o metodă care acum a devenit un stil de viață, ce a ajutat-o să obțină foarte multe rezultate frumoase în cadrul competițiilor naționale, dar și internaționale. Numele ei este Viorica Mălai. Una dintre cele mai bune performanțe ale sale este medalia de bronz obținută cu echipa României la Campionatul Mondial de Ultramaraton din Portugalia, dar și numeroase victorii la ultramaratoanele de alergare montană din România.

Originară din Republica Moldova, Viorica a fost atrasă de sport încă de la o vârstă fragedă, dar cu timpul, prioritățile s-au schimbat, iar pasiunea pentru sport a căzut în plan secundar.

“Pasiunea pentru sport am descoperit-o undeva în clasa a III-a, când locuiam în Republica Moldova. Îmi amintesc că erau anumiți antrenori care veneau în căutarea copiilor cu abilități. Mie mi-ar fi plăcut să fac gimnasctică, dar din păcate mobilitatea nu m-a ajutat. Am continuat să fac sport chiar și după mutarea mea împreună cu familia în capitala Republicii Moldova. La orele de educație fizică alergam în jurul școlii printre oameni deoarece nu aveam un stadion unde să se poată desfășura ora de sport, dar pentru noi era o bucurie să facem mișcare. M-am înscris la un club unde am continuat să încerc să mă antrenez, să fac sport de performanță. Am încercat mai multe probe, dar parcă nimic nu era pentru mine. Marșul a fost proba la care am reușit să mă descurc cât de cât, iar lucrul acesta l-am făcut până am plecat la facultate. Acela a fost momentul în care am hotărât să pun stop practicării sportului și să mă axez doar pe facultate. Asta până într-o zi.”

Până într-o zi când viața a început să aducă cu ea greutățile momentului și întâmplări care îi tulburau liniștea. În acele clipe de deznădejde cu toții încercăm să găsim o soluție, o evadare din acel cerc vicios care ne macină încet pe dinăuntru. Încercăm să fugim fără să realizăm că singura soluție este înfruntarea situației, lucru pe care Viorica a ales să îl facă. Și-a amintit că alergarea îi poate oferi refugiul de care are nevoie, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și s-a înscris la prima cursă de maraton pe asfalt.

M-am trezit întâmplător în această lume. Am avut o întâmplare nefericită care îmi apăsa tot sufletul și mi-am propus să alerg primul maraton ca să simt cum mă doare tot corpul. Simțeam nevoia de durere fizică ca să pot alunga durerea interioară. Însă după câteva alergări am realizat că fără antrenament nu voi supraviețui acestei provocări. Am început să mă documentez, să caut oameni care să mă sfătuiască, dar și comunități alături de care să mă pot antrena. Așa am descoperit clubul de amatori RunnersClub din Cluj care m-au ajutat cu un plan de pregătire. Îmi amintesc că aveam 5 antrenamente săptămânale. Numai gândul că trebuie să mă antrenez de 5 ori pe săptămână mă îngrozea, dar totuși am reușit să mă țin de program și chiar să evoluez.

Cu timpul, sportul a devenit nelipsit din programul ei. Mereu căuta noi provocări care să o motiveze și să o ajute să își testeze limitele. Nimic nu părea imposibil. Își dorea să poată participa la competiții cât mai grele, competiții care să o ajute să uite tot ce trăia și simțea.

Maratonul Apuseni a fost prima competiție de alergare montană, o idee nu tocmai inspirată pentru pregătirea care o avea la vremea respectiva, după cum mi-a mărturisit chiar ea, dar cu siguranță a fost competiția care a ajutat-o să realizeze că locul ei este în această lume a alergătorilor montani.

“După ce am terminat primul maraton pe șosea am auzit că există ceva și mai greu de atât, maratonul pe munte. Nu aveam idee la vremea respectivă ce înseamnă lucrul acela, dar simțeam nevoia să simt și mai multă suferință. Cineva m-a sfătuit să alerg cursa de semimaraton, dar eu nici nu am vrut să aud. Eram hotărâtă să văd cât de greu este, și chiar a fost. Privind înapoi sunt conștientă că am greșit și nu am procedat corect, dar mi-am învățat lecția și de fiecare dată am grijă să sfătuiesc persoanele aflate la început de drum să nu facă greșeala mea. Singurul lucru pentru care mă bucur este că de aici a început pasiunea mea pentru alergare montană. Alerg din pasiune și mă bucur că pot îmbina lucrul acesta cu jobul meu.

Din 2018 Viorica este legitimată la CSM Cluj, iar împreună am reprezentat România la Campionatul Mondial de Ultramaraton Montan din Portugalia unde am reușit să obținem medalia de bronz. A fost o experiență minunată și ne-am bucurat de fiecare moment, iar acea deplasare mi-a oferit șansa să o cunosc personal pe Viorica. Chiar dacă nu reușim să ne întâlnim foarte des deoarece programul nostru este diferit, mă bucur să văd cum de fiecare dată reușește să se autodepășească și să ajungă tot mai aproape de obiectivele ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu