Întotdeauna mi-a plăcut să fiu înconjurată de oameni care mă inspiră și mă ajută sa mă dezvolt atât pe plan personal, cât și profesional. Pe Alexia o cunosc de foarte mult timp. Mă simt noroasă că între noi s-a legat o prietenie frumoasă. Ne unesc atât de multe momente. Îmi amintesc clipele de suferință din Piatra Arsă în timp ce ne antrenam cu devotament pentru a reuși să ne îndeplinim obiectivele la Campionatele Europene sau Mondiale, sau momentele când ne bucuram pentru un rezultat bun obținut în cadrul acestor competiții, dar si momentele când viața noastră s-a schimbat la 180 de grade, iar singurul lucru pe care îl puteam face, era să mergem mai departe indiferent de durerea care ne măcina sufletul. Alexia a fost persoana care mi-a demonstrat că indiferent cât de dură este lecția vieții, trebuie să rămân puternică și să continui să lupt pentru visul meu. De aceea, m-am gândit că ar fi foarte valoros să vă invit să descoperiți povestea Alexiei Hecico, una dintre speranțele alergării montane, și de ce nu, chiar a atletismului românesc.
La doar 20 de ani, Alexia este un model de urmat pentru toți sportivii de performanță și nu numai! Este campioană mondială de alergare montană și studentă cu bursă în administrarea afacerilor la Universitatea din New York, ”Buffalo University”. Când nu se antrenează sau participă la vreo competiție, citește. Încearcă să-și facă timp pentru acest hobby în fiecare zi, dar în practică, nu îi iese tot timpul. De asemenea, îi place să scrie, să facă drumeții, să joace sudoku și din când în când să facă teste logice.
Poză făcută la European Athletics: https://european-athletics.com/
Cât timp mai are un vis, va continua să facă sport de performanță
Întotdeauna a știut ce își dorește de la viitor și a muncit din greu pentru a-și atinge obiectivele. Iubește sportul de performanță, dar este conștientă că viața de sportiv este scurtă, tocmai de aceea a ales să se gândească și la o carieră. Chiar dacă îi este greu, a ales să își petreacă majoritatea timpului între orele de curs și cele de antrenament. Părinții ei i-au demonstrat că le poate îmbina foarte bine dacă face lucrurile în mod organizat și echilibrat. Alexia mi-a insuflat și încă o face, o lecție importantă: dacă nu există bucurie, plăcere, pasiune pentru sport, degeaba îl practici. Concluzia la care am ajuns e că e esențial să existe bucurie la fiecare antrenament și competiție. Pentru că altfel, ar fi multă presiune pe umerii tăi și s-ar crea foarte multe bariere mentale care te-ar face să te împiedici în drumul tău spre a-ți atinge potențialul.
Mereu a fost și va fi privită ca fata care nu este din SUA
Deși a mers entuziasmată în America, avea planuri mari și spera că va avea parte de tot ce i-a lipsit în țară, o echipă unită, s-a lovit de un zid, mai exact de prejudecată. Mereu a fost și va fi privită ca fata care nu este originară din America. Majoritatea sportivilor de acolo duc competitivitatea la cu totul alt nivel. Nu acceptă să piardă. Fiecare antrenament este o competiție. Fiecare vrea să demonstreze că este cel mai bun. Și chiar dacă aceste lucruri o ajută și au ajutat-o să evolueze, simte că îi lipsesc comunicarea, momentele de bucurie după un antrenament reușit și starea de bine, de apartenență la o comunitate.
Sentimentul de singurătate, însă, a lovit-o serios într-un moment pentru care nu te pregătește nimeni, pe care speri să-l amâni cât de mult poți în viață, pierderea unui părinte. Nu există durere mai mare, nimic nu se compară cu neputința, cu coșmarul prin care treci. Speri să nu fie adevărat, să nu ți se întâmple ție acest lucru, să mai fie ceva ce poți face pentru a da timpul înapoi.
Pentru Alexia, vestea cruntă a făcut-o să simtă că totul s-a terminat, că toate visurile și planurile pe care le aveau împreună s-au spulberat. Nu își mai putea imagina viața fără tatăl ei. Nu putea, sub nicio formă, accepta gândul că nu îl va mai vedea niciodată. Cum să accepte? Nimic nu a prevestit această veste: tatăl ei era și el sportiv, într-o formă foarte bună, sănătos.
Alexia era conștientă că acest lucru o va afecta, se aștepta ca la antrenamente să nu mai dea randament, nu mai avea resurse să progreseze. Dar de dragul tatălui, care era fanul ei numărul 1, a găsit puterea necesară să fie răbdătoare și înțelegătoare cu ea, să își ofere timp, să meargă mai departe. Voia, în acele momente atât de grele, să fie mândru de ea și să nu renunțe. Chiar dacă nimic nu o mai bucura și nu se putea obișnui cu ideea că nu mai este, încerca să trăiască fiecare zi așa cum era, să fie optimistă și să meargă mai departe. Mama ei avea nevoie de ea.
Dacă înainte de un antrenament sau o competiție nereușită erau mari dezamăgiri, această tragedie i-a schimbat perspectiva asupra vieții. A realizat că dacă poate trăi cu durerea de a pierde una dintre cele mai iubite persoane din viața ei, poate face diferența dintre durerea care i-a pus stăpânire pe corp și minte și un eșec la o competiție. Cel din urmă nu reprezintă nimic pentru că o poate lua oricând de la capăt, poate influența rezultatul într-o altă zi, când e într-o formă mai bună. În schimb, șansa de a-și revedea tatăl e pierdută definitiv.
Are un vis pentru care muncește zi de zi, aurul olimpic în proba de maraton!
În drumul spre îndeplinirea obiectivului o are alături pe mama ei, Ana Hecico, alături de care a reușit să obțină foarte multe rezultate deosebite până în acest moment.
Multe persoane o consideră norocoasă pentru că are șansa de a fi antrenată de mama sa, dar ea recunoaște că acest lucru este ca o sabie cu două tăișuri. Relația mamă – antrenoare – sportivă este foarte greu de gestionat. Trebuie să existe o comunicare complexă. Este greu să-ți vezi propriul copil când suferă la antrenamente, când trage din răsputeri pentru a reuși să ajungă la un anumit nivel. Involuntar, îți dorești să îl protejezi, iar Alexia a simțit lucrul acesta în unele momente.
”Când eram mică, nu puteam înțelege de ce mama iubea atât de mult alergarea pe munte, dar acum totul are sens. Nu ești niciodată singur, ești întotdeauna înconjurat de natură și de frumusețea ei. Ceea ce mă face să iubesc atât de mult alergarea pe munte este atmosfera. E greu de crezut câți oameni uimitori poți întâlni, prieteni pe care ți-i poți face și locurile pe care le poți admira și descoperi. Cel mai mare dușman din timpul cursei nu este persoana din fața ta, ci muntele și capacitatea lui de a te duce de la agonie la extaz și de la extaz la agonie în decurs de câteva minute. Dacă poți fi mai puternic decât muntele, poți face orice.”
Este recunoscătoare că se poate bucura de toată încrederea mamei ei. Știe că poate să vorbească deschis cu ea și să îi spună exact ce simte. Se consideră norocoasă că pot petrece foarte mult timp împreună, că la finish-ul fiecărei competiții este mama ei acolo și o îmbrățișează indiferent de rezultatul obținut. Își amintește cu nostalgie momentele când că au râs și au plâns după fiecare competiție reușită sau eșuată, dar e fericită că au adunat amintiri minunate împreună, amintiri ce îi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în minte și este sigură că în viitor va avea parte de mult mai multe clipe asemănătoare. 
Își dorește să revină în țară și să împărtășească și cu alți sportivi ce a învățat ea în toți acești ani
Este recunoscătoare persoanelor care cred în ea și o susțin necondiționat în drumul către succes. Și-ar dori să poată promova cât mai mult sportul de performanță și să împărtășească din experiența ei. Își iubește țara și crede cu tărie că România este foarte frumoasă, cu mult potențial mai ales când vorbim de alergare montană.
Alexia, mult succes în drumul tău! De acolo de sus, tatăl tău se mândrește cu tine, sunt convinsă. Îți mulțumesc, atât în numele meu, cât și în numele echipei, pentru sinceritatea cu care mi-ai împărtășit din experiențele tale, dar și pentru tăria de caracter de care ai dat dovadă!
În încheiere, vă recomand să intrați pe site-ul Alexiei și să citiți articolul My Why.
