Numele meu este Mădălina și am avut toată viața scutire la sport. Cauza nu era una neapărat pe măsura acestei restricții, cu toate astea, am fost întotdeuna “păzită” de transpirație și efort. Fast forward, 30 de ani, multe răceli și 5 alergii la pachet mai târziu, am început să alerg. De aici, viața mea s-a îmbunătățit considerabil. Nu mai răcesc atât de des, alergiile nu se mai manifestă, am mai multă încredere în mine și în ce pot atinge, prin muncă susținută.
O decizie importantă din viața mea a fost cea de a începe să fac sport anul trecut, iulie 2018. Credeam că nu e de mine, că nu am timp, că nu mă “pricep”. Dar e o lume faină acolo, dincolo de zona de confort. Printr-o recomandare primită de la un om drag (Adelinaaaaaaa), am întâlnit o comunitate cu oameni de toate vârstele, din toate sferele sociale și profesionale, care arată că se poate. Sunt oameni care donează sânge recurent, care ies să alerge în orașul ăsta (București) uneori trist, prin parcuri, pe străzi, cu muzică, chiar și pe 31 Decembrie sau la -12 grade Celsius. Sunt oameni care au alergat alături de mine, chiar dacă ei aveau o cadență mai bună, iar eu eram printre ultimii alergători din grup. Sunt oameni alături de care am alergat de la prima lor alergare, fiind ultimii alergători din grup. Dar să fii “ultimul” la alergare nu este niciodată un stigmat, am primit cele mai multe aplauze și încurajări și, la rândul meu, i-am încurajat cu cea mai mare energie pe cei ce aveau nevoie.
Mi s-a demonstrat la persoana întâi ce înseamnă “arta pașilor mici”. Într-o lume condusă de “instant gratification” (satisfacție imediată), să fii tacticos în încercarea de a alerga mai mult de o tură de Herăstrău, fără să te oprești și fără să respiri cu greu, este pentru mine un exemplu pe care încerc să îl aplic și în alte arii ale vieții. Alegarea mă ajută să mă concentrez mai bine pe un obiectiv și pe cum să construiesc pașii pentru a-l atinge. Din păcate, considerând partea mai tristă a lumii în care trăim, alergarea mă face să mă simt deopotrivă puternică și la ceas de seară, când merg spre casă pe trotuare întunecate. Mi-aș dori ca din ce în ce mai multe femei din România să vadă beneficiile de a face sport cel puțin la un nivel amator, indiferent că e vorba despre mers în parc, înot, sporturi de echipă.
Acest articol este parte din seria de portrete ale alergătoarelor din “Girls Can’t Run” – o comunitate de running dedicată femeilor din România.
