Alergătorii din[tre] noi este un proiect despre povești, oameni și multă ambiție, împachetat într-o serie de 20 de materiale ce vor fi publicate pe tot parcursul anului 2018 și începutul anului 2019. Prin intermediul acestei serii vrem să vedem care este relația oamenilor cu sportul, ce ritualuri au înainte de antrenamente și ce îi motivează să iasă la alergat în mod constant.
Acesta este primul proiect editorial, creat de 321sport și susținut de Nokia Mobile, care își propune să facă o radiografie a felului în care se raportează românii la alergare. Ne dorim să aflăm perspectiva unor oameni simpli care s-au bazat pe forțele proprii și care au reușit să transforme alergarea într-o poveste despre rezistență, perseverență și mult curaj.
Prima ei interacţiune cu sportul a fost undeva în jurul vârstei de 6, 7 ani, atunci când tatăl e a dus-o la tenis de câmp. Îi plăcea foarte mult sportul şi avea toate şansele să ajungă o mare speranţă a tenisului românesc, însă viaţa avea alte planuri pentru ea. Pe la vârsta de 10 ani a suferit o accidentare: i s-a blocat genunchiul şi din momentul ăla nu a mai putut face niciuna dintre mişcările cu care era obişnuită. A fost necesară o intervenţie chirurgicală, apoi o perioadă destul de lungă de recuperare şi vestea doctorului cum că nu o să mai poată juca.
A fost foarte frustrant să se obişnuiască cu ideea. Pe atunci avea o combinaţie ciudată de sentimente, care porneau de la problema medicală şi incapacitatea de a mai juca şi continua cu diminuarea treptată a entuziasmului legat de antrenamente. Dacă la început se gândea că „o să mă vindec şi merg mai departe”, cu timpul şi-a dat seama că nu va mai putea face performanţă.
Dar dragostea pentru sport a rămas constantă. A continuat să joace baschet la şcoală, în cadrul orelor de sport, după care a început să practice volei la liceu şi la facultate. S-a oprit şi din aceste activităţi prin anul II, atunci când a suferit o nouă accidentare: „mi-am luxat umărul drept, după care nu am fost cuminte şi l-am mai luxat de câteva ori”. Atunci şi-a dat seama că nu poate continua aşa şi că trebuie să îşi protejeze mâna dreaptă, „mâna de meserie”.
Monica este medic dentist, şi peste toate este mamă, aşa că toate astea vin la pachet cu un program destul de încărcat. Dar, de când s-a apucat de alergat, îşi face mereu loc şi pentru antrenamente. Chiar dacă există şi perioade mai dificile, în care nu are timp sau nu se poate mobiliza pentru a ieşi la alergat, mereu are grijă să se întoarcă la un stil de viaţă activ.
Spune despre ea că întotdeauna s-a considerat o fire sportivă şi legată de sport, iar mereu a descoperit şi a practicat sporturi noi. Chiar dacă le preferă pe cele individuale, îi place că grupul vine la pachet cu socializarea, lucru care este foarte important pentru ea. Îi place extrem de mult să fie printre mulţi oameni cu care să lucreze împreună pentru un scop bine definit.
Alergarea a apărut în viaţa ei în septembrie 2016, atunci când o persoană importantă pentru ea a provocat-o să facă mai multă mişcare. Îşi dorea de mult timp să fie mai activă, dar niciodată nu se gândise la alergare ca la un lucru pe care ar vrea neapărat să îl facă. Cu toate astea, spiritul de competiţie, care era adâng înrădăcinat, şi-a spus cuvântul şi a acceptat provocarea.
Prima alergare a fost o teroare: „simţeam că-mi dau duhul pe acolo, dar, practic, m-am ambiţionat foarte mult”. A urmat apoi participarea la o Cursă Populară, după care startul antrenamentelor alături de gaşca 321sport în cadrul programului #dela1la21. Îşi dorea foarte mult să ajungă să termine primul ei semimaraton, aşa că în perioada aceea se antrena de două ori pe săptămână. Astfel că pe 1 decembrie a alergat prima cursă de 10 kilometri, iar apoi, pe 11 decembrie a reuşit să termine primii ei 21 de kilometri în cadrul competiţiei Băneasa Winter Race.
La atingerea obiectivului s-a simţit super entuziasmată: „parcă am făcut maratonul, nu semimaratonul”. Îşi aminteşte că momentul a fost copleşitor. Terminase cursa „pe super bune, pe râmuite, dar fără să mă opresc”. E conştientă că pentru momentul respectiv a fost un efort foarte mare, însă era mulţumită că a demonstrat că poate.
Cel mai mult îi place să alerge pe ploaie, la 4-5 grade. Povesteşte că a testat şi vara, şi iarna, şi pe ploaie, şi pe uscat, însă atunci reuşeşte să îşi menţină cel mai bine temperatura corpului: „să am un echilibru între căldura pe care o eman în momentul când alerg şi temperatura ambientală”.
După ce a introdus alergarea în viaţa ei, a observat şi câteva schimbări: „în perioada respectivă am reuşit să slăbesc nişte kilograme pe care nu reuşisem de vreun an jumăte să le dau jos”. În plus, în perioada în care aleargă, simte că are „alt tonus, altă energie în mine”. Mai mult, are o stare generală mult mai bună: „endorfinele îşi fac treaba; mă simt mult mai fericită decât dacă aş sta acasă, în faţa televizorului”.
Odată cu integrarea în cadrul comunităţii, spune că şi-a făcut o nouă familie: „m-am simţit super bine că am găsit o gaşcă cu care să alerg şi cu care să interacţionez”. Îi place că acum, dacă participă la diferite competiţii, îi întâlneşte pe colegi, îi salută şi simte că are pe cineva aproape de ea.
Cea mai mare frică a Monicăi este teama de singurătate. Tocmai de aceea chiar şi în cazul sporturilor individuale, se simte confortabil atunci când are un adversar, pentru că „nu sunt chiar singură, singură”. Nu îi place să alerge pe cont propriu pentru că ajunge să intre şi în gândurile mai profunde şi „câteodată este bine să nu”. Mai mult, atunci când aleargă în grup, se bucură că „mai e cineva care te încurajează, mai e cineva care îţi zice o vorbă bună”.
Spre exemplu, anul trecut, când a participat la semimaratonul din Londra, la un moment dat se simţea absolut sfârşită. Un tip de pe margine, văzând tricoul pe care îl purta, i-a strigat: „Come on, Romania”, iar atunci Monica s-a simţit de parcă cineva „mi-a injectat energie în vene” şi a luat-o la goană instant.
Cel mai atrasă se simte de alergările montane, care nu sunt atât de anoste. Atunci când e pe munte mai găseşte o baltă, o piatră, o verdeaţă şi îi place că peisajul se schimbă total, de la metru la metru. Nu îi plac alergările monotone, “fără sare şi piper”.
În prezent, Monica aleargă de două ori pe săptămână: o dată alături de gaşca 321sport şi o dată în weekend. După ce a început sezonul de antrenamente , a observat că şi-a îmbunătăţit considerabil viteza de alergare. La ultimul semimaraton la care a participat, a înregistrat cel mai bun timp de până acum. Dacă ar fi să facă un rezumat, alergatul a transformat-o dintr-o persoană care gâfâia la urcarea a două etaje, într-o persoană care urcă 10 etaje şi abia dacă le simte. Sau, pentru cunoscători, alergatul a transformat-o într-o persoană „care face Ciucaşul şi e ok după”.
Fotografiile din articol sunt realizate cu Nokia 8 Sirocco, care oferă experiența celui mai bun Android, cu cele mai recente inovații de la Google. Actualizările regulate de securitate și upgrade-ul gratuit al SO timp de doi ani înseamnă că noul Nokia 8 Sirocco cu Android One va fi perfect sigur.
Camera panoramică de 12 MP, cu lentilă ZEISS și zoom optic 2x, îți asigură amintiri clare, chiar și din zilele neclare ale weekendurilor, dar și detaliile gastronomice ale preparatelor de ieri. Cu noul mod Pro al camerei foto, poți controla perfect fiecare imagine, ajustând manual balansul de alb, focalizarea, sensibilitatea (ISO), timpul de expunere și compensarea expunerii. Realizează reglaje complexe fără bătaie de cap și vezi rezultatele în timp real.
