Alergătorii din[tre] noi este un proiect despre povești, oameni și multă ambiție, împachetat într-o serie de 20 de materiale ce vor fi publicate pe tot parcursul anului 2018 și începutul anului 2019. Prin intermediul acestei serii vrem să vedem care este relația oamenilor cu sportul, ce ritualuri au înainte de antrenamente și ce îi motivează să iasă la alergat în mod constant.
Acesta este primul proiect editorial, creat de 321sport și susținut de Nokia Mobile, care își propune să facă o radiografie a felului în care se raportează românii la alergare. Ne dorim să aflăm perspectiva unor oameni simpli care s-au bazat pe forțele proprii și care au reușit să transforme alergarea într-o poveste despre rezistență, perseverență și mult curaj.
Cristina a fost atrasă de sport încă din generală, atunci când juca destul de mult volei. Profesorul pe care îl aveau la clasă insufla această pasiune în rândul elevilor lui, care jucau oră de oră cu entuziasm. Când a ajuns în liceu, Cristina a continuat să practice acest sport. La început a fost de semi-performanță, după care a continuat să o facă doar de plăcere: “nu cred că a fost zi din viaţa de liceu în care să nu fi jucat volei”.
În primul an de facultate i s-a schimbat total stilul de viață. A ales domeniul construcțiilor și își amintește că avea perioade foarte aglomerate și stresante când a observat că a început să pună câteva kilograme în plus. Programul de atunci era unul dificil: “mi-aduc aminte că marţea, în anul I, aveam 12 ore”, dar asta nu o împiedica să meargă din când în când la sală. Avea momente în care, o dată la câteva luni, simțea nevoia să facă niște mișcare. Dar nu de fiecare dată când simțea aceste porniri, avea și timpul necesar pentru a duce un stil de viață activ.
Atunci când și-a dat seama că s-au adunat 15 kilograme în plus și a realizat că “ceva nu e ok și nu mă simt bine cum sunt”, s-a decis că trebuie să meargă la un nutriționist. Acolo a întâlnit o doamnă super drăguța, care a motivat-o să îmbine nutriția cu sportul și așa a ajuns să meargă la sală în mod constant.
Și-a făcut 7card și a început să meargă la clase organizate. A început cu aerobicul, însă nu a prins-o. Își dorea să fie o activitate “cât de cât solicitantă”, care să o motiveze să dea tot ce are mai bun. A continuat apoi cu spinningul. A încercat diverse săli și a ajuns la concluzia că este genul de activitate care o atrage și la care poate participa destul de des. A urmat o perioadă în care a testat clasele de spinning cu mai mulți antrenori și așa l-a cunoscut pe Radu Restivan. Era al șaptelea instructor cu care lucra Cristina și a fost de departe cel cu care s-a înțeles cel mai bine.
Radu a fost cel care a venit cu propunerea de “hai și la alergare”. După un interval de timp în care Cristina mergea regulat la clase și începuse să își gestioneze bine pulsul, îndemnul lui Radu a venit natural. Însă ea nu era foarte convinsă de idee, așa că i-a răspuns: “eu nu alerg nici după autobuz, Radu, să ne liniştim!”. Dar după ce a înțeles că nu trebuie să alerge “după ceva”, ci pur și simplu trebuie să abordeze alergarea în propriul ei ritm, Cristina i-a dat o șansă noii activități sportive.
La primul antrenament a participat în mai, atunci când era destul de cald, dar nu foarte multă lume prezentă. A început să alerge și și-a propus să dea o tură completă de lac din prima. La un moment dat “a început să fie multă durere”. Era aproape de Hard Rock Cafe, acolo unde se află una dintre cele trei cișmele de apă de pe traseu, şi și-a propus să se oprească. Întâmplarea face că atunci a alergat alături de “un tip care asculta muzică”. Deși nu se cunoșteau și nu și-au vorbit deloc pe parcursul alergării, atunci când a văzut-o că rupe ritmul și că dă semne să se oprească, i-a zis “nu te opri acum, mai alergăm două minute, promit, şi vine un loc unde putem să bem apă şi o să-ţi revii”.
Își amintește și azi vorbele astea și probabil că nu le va uita niciodată, pentru că aceste cuvinte au făcut-o să continue și să termine traseul în condiții bune, alături de toată lumea. Simte o profundă recunoștință față de acest om pe care nu l-a mai văzut de atunci, dar căruia ar vrea să aibă ocazia să-i mulțumească: “dacă o să citească chestia asta, chiar îi datorez foarte, foarte multe”.
Prima alergare a fost de departe “cea mai dureroasă experienţă din viaţa mea”, își amintește Cristina. După ce s-a terminat antrenamentul, a venit momentul de a merge acasă. Dacă în mod obișnuit pe distanța de la metrou până la blocul ei face cam 10 minute, în acea seară își amintește că “am făcut 45 de minute, ţinându-mă de garduri”. Tot ce poate spune despre prima alergare este că “am suferit atât de mult, a fost atât de dureros, dar a fost o satisfacţie destul de mare”. Fix asta este ceea ce a făcut-o să continue: “dacă nu mă solicită foarte tare sau dacă nu mă chinuie foarte tare ce fac, nu mai fac”.
De atunci, alergarea a intrat în rutina săptămânală dedicată sportului: “nici măcar vremea nu contează; dacă vrei să alergi, alergi la orice temperatură”. În ceea ce privește programul, toți apropiații și prietenii cunosc faptul că singura zi liberă în care o pot invita în oraș fără să refuze este vinerea. În rest, agenda este stabilită în funcție de sesiunile de sport: luni şi joi seara la spinning, iar marţea și miercurea seara la alergat.
Datorită acestui program auto-impus, Cristina a avut săptămâni întregi în care nu a lipsit la nicio alergare organizată de comunitatea 321sport. Chiar dacă existau perioade în care nu avea chef să iasă la antrenamente, putea zice pas pentru că știa că mereu va veni marțea, iar de la acele alergări nu poate să lipsească. Mergea pe ideea că “oamenii ăia se întâlnesc acolo; dacă ei pot să o facă, pot şi eu!”.
Primul moment dificil a venit dintr-o dorință de a demonstra că poate mai mult. La Festivalul Montan Săcele, proba Bunloc Trail Running, ajunsese pe ultima coborâre, o porțiune deloc dificilă din punct de vedere tehnic. Acolo, după un traseu impresionant și “o cursă superbă” la care și-a propus să obțină un timp de trei ore, și-a dat seama că “pot deja să fac în sub două ore jumate”. Așa a decis să-i depășească pe cei doi băieți care alergau în fața ei “puțin cam încet”, pentru că “eu pot mai mult”. Dar “nu am văzut ce e după ei” și a călcat strâmb, a căzut fix pe gleznă și a auzit “un mare poc”.
S-a speriat foarte tare, crezând că este vorba despre o fractură. Cei doi băieți pe care încerca să îi depășească s-au oprit să o ajute, au ridicat-o și au ajutat-o să își strângă foarte bine șireturile. Au întrebat-o dacă poate călca în picior și i-au sugerat să meargă încet. Dar Cristina avea un obiectiv clar în minte: să termine cursa în timpul stabilit. Așa că, datorită adrenalinei și a faptului că era foarte bine încălzită, a alergat și pe ultima porțiune și a trecut linia de finiș la 2 ore și 29 de minute de la momentul startului.
Ce s-a întâmplat după a fost o vizită la punctul de prim ajutor, după care la urgențe, acolo unde a primit sugestia de a-și pune piciorul în ghips. Nu a acceptat tratamentul de imobilizare, însă a luat la cunoștință că este doar o entorsă și că recomandarea medicilor este aceea de a nu forța. Cum știa că urmează o nouă competiție, în Franța de această dată, a întrebat dacă are voie să mai alerge, însă răspunsul a fost cel evident: “nu, în niciun caz, nu ai voie să pleci din țară!”.
Cinci zile mai târziu, cu o entorsă în urma căreia trebuia să își pună piciorul în ghips, Cristina a mai alergat încă 21 de kilometri. A terminat semimaratonul de la Marseille cu riscul de a avea urmări grave după competiție: “Eram conştientă că o să stau pe bară după aia, eram conştientă că o să se vindece mult mai greu şi poate că o să rămân cu traume toată viaţa la picior, dar a fost o chestie pe care am vrut să o fac şi am făcut-o”.
În perioada dintre Săcele și Marseille, își făcuse atât de multe procese de conștiință din cauza faptului că a decis să alerge indiferent de consecințe și împotriva recomandărilor tuturor din jur, încât ajusese să aibă coșmaruri. Se trezea speriată că cineva îi tăia piciorul, iar asta demonstra cât de tare a afectat-o la nivel psihic toată această experiență. Însă un lucru era evident, dorință de a participa la acest semimaraton a fost mai mare decât orice durere sau eventuală perioadă de prelungire a recuperării.
Acum, când vorbește despre tot ceea ce s-a întâmplat și despre decizia pe care a luat-o atunci, Cristina le recomandă tuturor “să nu facă chestia asta!”. Este de părere că siguranța este cea mai importantă, însă la momentul respectiv, pentru ea, a fost o chestie care a ținut pur și simplu de ambție.
După ce s-a întors acasă, a intrat într-o perioada de pauză, iar timp de aproape trei luni nu a mai făcut niciun fel de sport. Când s-a reîntors la alergat, asta după ce a fost la un control și i s-a dat permisiunea de a relua încet efortul, a fost nevoită să slăbească câteva kilograme. Dacă la început s-a apucat de alergat ca să arate mai bine, acum mentalitatea ei era total schimbată: “Nu mai alerg ca să slăbesc, ci slăbesc ca să alerg mai bine”.
Alergarea este pentru ea ceva reprezentativ pentru momentul ăsta al vieții. De-a lungul timpului a trecut prin mai multe faze despre care a povestit cu emoție. S-a apucat de sport ca să slăbească, apoi a început să iasă la alergat pentru a-și încheia cu bine ziua – erau perioade când “trebuia să alerg cel puțin o dată pe zi”. Apoi a urmat faza cu “trebuie să alerg cât mai bine pentru că vreau timpul ăla la nu ştiu ce competiţie”, iar acum alergatul pur și simplu a devenit parte din viața ei. Nu își imaginează cum ar arăta o săptămână fără cel puțin două alergări. Este conștientă că acesta este “un moment al vieţii de care vreau să mă bucur super, super mult şi care îmi place foarte, foarte, foarte mult”.
Fotografiile din articol sunt realizate cu Nokia 8 Sirocco, care oferă experiența celui mai bun Android, cu cele mai recente inovații de la Google. Actualizările regulate de securitate și upgrade-ul gratuit al SO timp de doi ani înseamnă că noul Nokia 8 Sirocco cu Android One va fi perfect sigur.
Camera panoramică de 12 MP, cu lentilă ZEISS și zoom optic 2x, îți asigură amintiri clare, chiar și din zilele neclare ale weekendurilor, dar și detaliile gastronomice ale preparatelor de ieri. Cu noul mod Pro al camerei foto, poți controla perfect fiecare imagine, ajustând manual balansul de alb, focalizarea, sensibilitatea (ISO), timpul de expunere și compensarea expunerii. Realizează reglaje complexe fără bătaie de cap și vezi rezultatele în timp real.
