Ciprian Tiron – singur pe Damavand, cel mai înalt vulcan din Asia

Ciprian Tiron este unul dintre cei mai vechi membri ai echipei 321sport. Am putea vorbi mult despre pasiunea lui pentru munte, dar o să ne rezumăm la a spune că a terminat Ultramaratonul Ciucaș și că a parcurs El Camino. Acestea nu sunt nici pe departe singurele momente cheie din viața lui, însă ilustrează într-un mod corect nebunia lui frumoasă. La începutul acestui an a decis să meargă pe cel mai înalt vulcan de pe teritoriul Asiei, iar când s-a întors în țară l-am rugat exact așa: “Fă-ne și nouă un HOW TO în cazul în care vom vrea să facem nebunia asta într-o zi”. Mai jos regăsiți textul scris de Ciprian pentru oricine își propune să urce pe Damavand. 🙂

Descriere

Damavand este cel mai înalt vulcan de pe teritoriul Asiei (face parte din Volcanic 7 Summits – cele mai înalte vârfuri vulcanice de pe fiecare continent), ce se ridică din mijlocul masivului Alborz la peste 5600m înălțime. Are o formă clasică de stratovulcan (conică) ce amintește de muntele Fuji, din Japonia. Ca proeminență, este al doilea munte din Asia, după Everest, și al 12-lea în lume, cu 4667m. În zona craterului există numeroase fumarole ce conțin sulf, din cauza cărora nu e indicat să petreci prea mult timp pe vârf.

Există cel puțin 16 rute de ascensiune, variind în dificultate și lungime, și diverse tabere și refugii pe fiecare dintre fețe. Cele mai cunoscute sunt:

• Ruta sudică – cel mai popular traseu de vârf. Există două tabere (la 3000 și la 4300 metri), de unde te poți aproviziona cu mâncare și apă.
• Ruta vestică – ceva mai dificilă, există doar o tabără, la 4200 metri altitudine. Ruta esterenumită pentru priveliștea de la apus.
• Ruta nord-estică – cel mai lung traseu, există o tabără la 4300 metri altitudine, până la care se pot căra bagajele cu catâri.
• Ruta nordică – cel mai dificil traseu, există două refugii metalice, la 4000, respectiv 4700 metri altitudine. Nu există tabere așa că nu te poți aproviziona de pe traseu cu mâncare (trebuie să cari totul de jos). Ca dificultate, se înscrie la “scramble mountaineering”.

Sezonul de vară începe de regulă în iunie și ține până în septembrie, august fiind vârf de sezon. Iarna (care uneori se poate întinde până în mai), condițiile se schimbă complet, Damvandul devenind comparabil cu ascensiunea unui munte de 7000m, din cauza condițiilor vitrege (este nevoie de colțari, piolet, bocanci de altitudine).

Cum ajungi acolo

Muntele Damavand este situat la circa 66km nord-est de Teheran, iar aeroportul (Imam Khomeini) este la 30km sud-est de oraș. Cele mai populare zboruri din București sunt via Istanbul sau Atena (nu există zbor direct). De la aeroport poți lua un taxi până în oraș sau, în timpul zilei, metroul. Din oraș poți lua din nou un taxi sau transferuri private spre Polour, base camp-ul Federației Montane Iraniene, de unde se obține și permisul de vârf (50$ USD).

În așteptarea vizei

De menționat că este necesară viza pentru Iran, iar aceasta se poate obține on-arrival, în aeroport. Eu am plătit 75E taxa și 15E pentru o asigurare medicală (care pare să fie obligatorie).

Cea mai mare provocare – ruta nordică

Pentru ruta nordică sau nord-estică, startul este în satul Nandal, situat la circa 60km de Polour, pe partea cealaltă a muntelui. Nandal este un mic sat de munte, situat la 2300 metri altitudine, cu câteva sute de locuitori și un membru al Federației Montane Iraniene – dl Salehi, unde te poți caza în condiții modeste (2 încăperi în care dormi pe jos, în sacul de dormit). Nimeni nu vorbește engleză acolo, ceea ce poate face comunicarea destul de dificilă. Există un mic magazin de unde poți cumpăra alimente și apă.

Harta cu rutele turistice din Polour

Startul rutei nordice este lângă un bolovan imens, denumit Big Rock, care se află la circa 8.5km de Nandal, la 2900 metri altitudine. Există câteva marcaje în persană, dar este nevoie de GPS pentru orientare. De asemenea, se poate aranja un transfer cu o mașină 4×4 până la acel bolovan.

Trekking spre Big Rock

Există foarte puține informații online despre această rută, fiind cea mai dificilă și slab documentată, majoritatea celor care urcă sunt localnici. Pentru mine, o mare provocare a fost și să obțin toate detaliile necesare. Pentru asta, am trimis nenumărate mail-uri și mesaje, mi-am făcut conturi pe diverse forumuri doar pentru a putea pune câteva întrebări. Țin minte că la un moment dat, ajunsesem să caut diverse în persană, ca apoi să traduc cu Google Translate răspunsurile.

Jurnal de expediție

Eu am ales să pornesc pe jos din Nandal, la 6:30am, cu un rucsac de 16kg în spate. Am ajuns în circa două ore și jumătate la Big Rock. După o scurtă pauză, am pornit spre primul refugiu (pe care îl văzusem deja pe fața nordică a muntelui). 5km și 1100 metri diferență pozitivă de nivel. Am ajuns pe la ora 13:00, am desfăcut bagajul, am mâncat și m-am băgat în sacul de dormit, să mă odihnesc puțin. Planul inițial era să rămân acolo în prima noapte, și să urc a doua zi la 4700 metri, la al doilea refugiu. Fizic m-am simțit foarte bine (parcă eram la noi pe Moldoveanu), ca parametri eram “în grafic” (am avut un pulsoximetru cu mine care măsoară oxigenul din sânge și pulsul). Am decis astfel să strâng bagajul și să urc din prima zi la al doilea refugiu, pornind din nou la ora 15:00.

Big Rock – 2900m altitudine

Panta devine mai abruptă de la primul refugiu în sus și traseul ceva mai dificil. Am parcurs cei 3km și 700 metri diferență pozitivă de nivel în 2 ore și jumătate. Deși eram în continuare foarte ok fizic, fără dureri de cap, fără grețuri, altitudinea mi-a pus o singură problemă: nu am mai putut mânca mai nimic, mai sus de 4000 metri. Numai gândul de a mânca îmi provoca o ușoară greață. Iar eu aveam mâncare pentru 3 zile!

Primul refugiu – 4000m altitudine

Poteca către al doilea refugiu

Dacă în prima parte a traseului am mai întâlnit câteva grupuri care coborau de pe munte, în al doilea refugiu am fost complet singur. Nu a urcat nimeni în ziua aceea, ceea ce a făcut noaptea să treacă destul de greu. Mi-am dat seama de riscurile pe care mi le-am asumat – 2400 metri urcați în altitudine într-o singură zi, fără semnal, fără posibilitate de salvare dacă se întâmplă ceva, iar coborârea pe fața nordică, noaptea, e extrem de dificilă, să nu zic moarte curată. Nu recomand o astfel de experiență decât celor cu un psihic tare, eu unul m-am consolat cu faptul că mă simțeam bine fizic, oximetrul îmi spunea că e totul în regulă. Chiar și așa, de-abia așteptam să vină dimineața, să mă pot pune în mișcare. Nu cred că am reușit să dorm mai mult de 2 ore, iar vântul a bătut toată noaptea. Dimineața în refugiu erau 5 grade.

Refugiul 2 – 4700m altitudine

Știu că pare ușor inconștientă alegerea mea, dar am învățat în timp să-mi ascult foarte bine corpul, precum și cum să abordez astfel de urcări – încet și constant, fără excese. Datorită acestor aspecte, nu am avut senzația de pericol real nicio secundă, doar creierul căuta să mă saboteze ocazional.

M-am trezit pe la 3:45am și țin minte că m-am bucurat foarte tare că era (aproape) dimineață. Am mai stat în sacul de dormit puțin, apoi mi-am strâns bagajul și m-am îmbrăcat cu tot ce aveam, plănuind să plec odată ce răsare soarele, să se mai încălzească puțin.

Răsărit la 4700m altitudine

Am pornit la 6:20am, bucurându-mă de un răsărit superb și un cer senin. De la al doilea refugiu până pe vârf au mai fost cam 4.5km și 950 metri diferență pozitivă de nivel, pe care i-am parcurs în aproape 6 ore. Încă de la primul refugiu, urcăm făcând 10-15 pași, apoi mă opream să-mi recapăt suflul. Aici pauzele au devenit mai dese și mai lungi, rucsacul (încă) avea vreo 12kg. Deși era senin dimineață, pe urcare au apărut norii și vântul, devenind considerabil mai frig. Am ajuns pe vârf la ora 12:00, unde m-a întâmpinat mirosul pregnant de sulf. Recomandarea este să nu inspiri direct aerul acela, să folosești un buff, o eșarfă ceva, dar era prea puțin oxigen ca să fac asta, simțeam că mă sufoc respirând prin buff. Am așteptat puțin pe vârf, sperând să se risipească ceața, să pot face câteva poze mai frumoase, dar mi-am dat seama că nu sunt șanse. Am traversat apoi spre fața sudică, unde este și cel mai înalt punct de pe vârf – 5610m altitudine. Acolo erau mulți localnici, care urcaseră pe ruta sudică. Am făcut câteva poze, i-am rugat să-mi facă și mie câteva, apoi am început să cobor pe fața sudică, planul fiind să traversez muntele, de la nord la sud.

Refugiul 2 lăsat în urmă. În stanga jos se poate vedea și primul refugiu

Scramble pe la 5000m

Ultima porțiune spre vârf

Summit – fața nordică

Summit – fața sudică – 5610m

Sub 50% din oxigenul disponibil la nivelul mării

Craterul de pe vârf, acoperit de zăpadă

Pe prima coborâre nu m-am simțit prea bine, probabil de la lipsa mâncării (tot ce am reușit să mănânc dimineața au fost 3 rondele de orez expandat cu miere). Am încercat să mănânc puțin pe la 4800 metri și am continuat să cobor până la tabăra 2, la 4300 metri altitudine. După 15 minute de pauză, am pornit mai jos, spre tabăra 1, la 3000 metri altitudine (ceasul mi-a arătat 3200). De acolo am împărțit un jeep cu alți 2 localnici până în Polour, unde mă aștepta transferul spre Teheran. A fost o zi foarte lungă.

Coborârea pe fața sudică, vedere de la 5400m

Lacul Lar (dreapta), de un albastru superb

Coborârea spre tabăra Bargah Sevom – 4300m

Coborârea spre tabăra Gosfand Sara – 3200m

Damavandul, văzut de la poalele feței sudice

Ce a ieșit?

Ascensiune solo pe cea mai dificilă rută (turistică) și o traversare completă a muntelui, de la nord la sud, în 35h. Au fost cam 30km și 3300 metri diferență pozitivă de nivel, cu un rucsac care, în cea mai light variantă (pe coborâre) a avut cam 11kg. Din păcate, nu există un istoric al ascensiunilor românești pe Damavand, am vorbit cu numeroase persoane care au mai urcat, inclusiv pe fața nordică (Teo Vlad), dar nu știu pe nimeni care să fi făcut ascensiunea sau traversarea complet singur, așa că ar putea fi o premieră românească. Dincolo de asta, a fost cel mai serios test de până acum, cu nenumărate provocări, de la logistică și bagaj/echipament la altitudine și oboseală (am dormit 7-8h în 3 nopți, până am ajuns pe vârf).

Despre Iran

Iranul este o țară fantastică, cu niște locuitori extrem de prietenoși și primitori. Dincolo de provocarea personală, de a urca complet singur, am dorit să fac această excursie singur și pentru a dovedi că este o destinație “safe”, că nu sunt probleme și că merită cu prisosință o astfel de experiență. Eu personal nu am avut niciun moment în care să nu mă simt în siguranță.

Palatul Golestan din Teheran

Persoanele care au făcut posibilă această mini-expediție au fost doi domni extrem de amabili. Dl Mousavi s-a ocupat de transferuri, cazări, sim-ul local, precum și schimbat bani și comunicare acolo unde nu se vorbea engleză. Dl Reza a fost șoferul și prietenul dl-ui Mousavi, care m-a dus unde am avut nevoie, iar după ce am coborât de pe munte, m-a invitat la el acasă, unde i-am cunoscut familia, am stat la povești și am luat cina împreună. A fost de vis să pot mânca nu doar mâncare gătită, ci și preparate locale, într-un cadru autentic, cu niște oameni extrem de primitori. Le sunt profund recunoscător amândurora și îi recomand cu căldură oricui.

În afară de vizitat puțin Teheranul, am ajuns o zi și în Isfahan, care este o frumusețe de oraș, cu multă tradiție și istorie. Sunt foarte multe obiective de vizitat, palate, moschei, parcuri. Recomand piața Naqsh-e Jahan, care este a doua piață publică din lume, ca mărime (după Tiananmen din Beijing). Puteți face cumpărături din bazaruri, lua suveniruri tradiționale și gășiți și șofran – cel mai scump condiment din lume.

Piața Naqsh-e Jahan din Isfahan

Echipament

Vara nu sunt temperaturi foarte scăzute (câteva grade realfeel pe vârf) pe Damavand, astfel nici echipamentul necesar nu este unul foarte special.

Echipamentul meu a aratat cam asa:

• 3 x tricouri sintetice + tricou merino + 2 perechi de mâneci
• bluză polar
• 2 perechi de mănuși (una de alergare și cealaltă din polar subțire)
• 2 x pantaloni de trekking de vară + suprapantaloni subțiri (pentru vânt)
• jachetă GoreTex (folosită pentru vânt în mare parte) și o foiță de alergare
• 2 buff-uri și o sapcă
• adidașii de trail (LaSportiva Mutant), șosete tehnice dublate pentru confort sporit
• sac de dormit cu puf (temperatura de confort -7 grade °C) și izopren
• pulsoximetru, 2 baterii externe, încărcătoare, GoPro
• ceasul cu GPS (Garmin Fenix3) cu traseul încărcat
• trusa de prim ajutor
• rucsac de 40l (înghesuit la maximum, chiar și așa am mai avut 2-3 chestii legate pe exterior), câțiva metri de cordelină
• folie de supraviețuire
• lanternă frontală

Pregătire

Pentru mine, background-ul de alergare montană a reprezentat o bază bună. Când m-am decis să fac această tură, cu vreo 2 luni înainte de plecare, am decis și să schimb planul de antrenament. Am renunțat la alergări pe munte și am început să fac ture cu rucsacul în spate, cu 1500+ metri diferență pozitivă de nivel pe tură, crescând gradual greutatea. Am început cu vreo 8,5kg și am ajuns la peste 15. La aceste antrenamente am adăugat 2h de spinning pe săptămână, 2-3 alergări în zona aerobă de efort și antrenamente de forță, în sală.

Concluzii

În urma acestei mini-expediții am avut ocazia să-mi cunosc corpul mai bine, să descopăr cum mă simt la peste 5500 metri altitudine, să văd cam cât poate duce psihicul, să văd cum reacționez în diverse situații cheie, precum și să înțeleg ce presupune o astfel de tură solo, pe toate planurile. Nu în ultimul rând, am cunoscut o mulțime de oameni frumoși și amabili și am descoperit o țară tare frumoasă, o destinație care îmi va fi mereu specială și pe care o recomand cu mare drag.