Gustavo: străinul care mi-a dat curaj să cred în alergare

Gustavo: străinul care mi-a dat curaj să cred în alergare

Ideea articolului de mai jos a pornit de la campania de comunicare #Unitefor #Love care aduce împreună oameni consacrați din domenii diferite – muzică (Adrian Despot, Răzvan Rădulescu „Hefe”), teatru (Marius Manole), literatură (Mircea Chivu), handbal (Cristina Neagu), gastronomie (Cristina Mazilu) și skateboarding (Mihnea Groseanu), împreună cu debutanți din aceleași domenii.

Campania digitală locală creată de HMD Global vorbește despre drumul către pasiune și emoțiile care însoțesc acest parcurs și despre oamenii pe care ne putem baza pentru a trăi ceea ce visăm.

Mai jos puteți vedea poveștile din campanie, face bine la inimă să dați play, o să vă placă tare mult. Și, dacă aveți o pasiune, cu siguranță un om v-a inspirat sau v-a fost alături atunci când aveați mare nevoie. Intrați pe videoclipul campaniei de pe Facebook și scrieți povestea pasiunii voastre, alături de numele celui care v-a ajutat. Puteți să inspirați și alți oameni să urmeze drumul vostru. Și să câștigați câte un Nokia 8 🙂


Cred că era 2012 sau 2013 când îmi spuneam că mi-aș dori ca în viața asta să termin un maraton. Mi-am zis-o mie, dar am zis-o și unor oameni din jur. Am stârnit multe râsete cu ocazia aceasta, pe multe dintre ele le-am luat personal și mi-am spus că “O să le arăt eu lor”!

Dar, privind în urmă, râsetele lor erau justificate. Eram un individ pe la vreo 25 ani, obez, pe alocuri fumător, care cochetase întotdeauna cu sportul, dar pentru care mărimea 38 la blugi nu era deloc necunoscută. Pentru cine nu este familiar cu mărimea 38 la blugi de bărbați, aceasta se traduce simplu: XXL.

Priveam maratonișii și m-a atras întotdeauna lejeritatea cu care îi vedeam că aleargă. Am încercat și eu de câteva ori și nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că nu-s departe de un hipopotam: mare! Aș fi vrut să spun “mare și lent” ca un hipopotam, dar ar fi fost o mare prostie – știați că hipopotamii pot alerga cu 30 kilometri pe oră? Probabil 1% dintre oameni pot alerga 10 minute cu 15 kilometri pe oră, asta ca să fie un termen de comparație cu viteza unui hipopotam 🙂

Eram pur și simplu mare, vicios și lipsit de orice șansă reală de a alerga un maraton. 42 kilometri sunt o distanță imensă. Magistrala de metrou Pipera – Berceni măsoară 18 kilometri. Are 13 stații și durează vreo 30-40 minute (uneori poate și mai mult, dacă este aglomerație) să o parcurgi dintr-un capăt în altul.

Țin minte că m-am hotărât să încerc și, într-o seară, am ieșit să alerg pe malul Dâmboviței, aproape de casă. Eram convins că voi putea să fac 5-6 kilometri. Mi-am pus cele mai bune haine, țin minte că aveam un tricou Umbro al naționalei de fotbal a Angliei, iar în picioare niște pantofi de tenis. Ploua mărunt și mă simțeam ca un atlet profesionist care tocmai a ieșit la încălzire înaintea unei mari competiții. Încercam să mă privesc din exterior și să-mi spun “cât de bine mă descurc”.

Momentul de glorie a fost tare frumos. Dar a durat puțin, pentru că după câteva sute de metri m-am trezit cu mâinile pe genunchi, încercând să nu-mi scuip plămânii sau să nu leșin. Cei 5-6 kilometri fuseseră, de fapt, câteva sute de metri în care am trecut de la zmeu la “vă rog, salvați-mă din calvarul ăsta”! Și asta a fost. M-am întors acasa cu coada între picioare și m-am întrebat: “Chiar vrei să faci asta? Nici măcar tu nu crezi că poți.”

Și mi-am amintit de unde plecase ideea: de la felul în care îi vedeam pe maratoniști că aleargă atât de grațios și parcă lipsit de efort, iar fiecare pas părea făcut din pasiune, nu din chin. Da, asta era, maratoniștii îmi transmiteau cel mai pur sentiment de pasiune.


Au trecut niște ani de la acel moment. Timp în care am simțit că-s singur. Mergeam singur la sală, mă duceam singur să alerg și trăiam cu impresia că-s singurul care trece prin toate furcile caudine.

Zeci de dimineți în care m-am trezit la 05:30 ca să ajung la ora 7 la sală și să-mi încep ziua făcând sport. Apoi mergeam la birou, unde petreceam ore bune, iar după muncă încercam, pe cât posibil, să ajung din nou la sport. Căram un rucsac imens zi de zi și mă întrebam dacă voi reuși, măcar o dată în viață, să ajung să alerg precum maratonișii pe care-i urmăream cu atât de multă bucurie.

De câteva ori a fost amuzant să povestesc prietenilor că nu mai pot sta la bere pentru că a doua zi trebuie să mă trezesc la ora la care începe să meargă metroul, dar “faza amuzantă” a trecut în timp record și mi-am dat seama că drumul către acel maraton urma să fie plin de momente în care trebuia să renunț la tot confortul pentru a încerca să fiu un alergător de care să-mi placă.

Am muncit mult. Uneori am muncit foarte mult. Uneori am fost epuizat. Alteori am fost foarte epuizat. Uneori am dat 100%. Alteori am dat 110%. Niciodată, indiferent de context, nu m-am mulțumit cu puțin. Iar tot efortul s-a văzut în schimbarea prin care am trecut. Nu vreau să pun accentul pe partea fizică (deși slăbisem vreo 30 kilograme), ci pe faptul că, după tot acest drum, mă simțeam pregătit să termin un maraton.


Budapesta, octombrie 2014. Era un weekend cu mult prea multe grade în termometru, a doua lună de toamnă care putea fi confundată, lejer, cu luna lui cuptor. Am zburat până acolo pentru a alerga prima mea cursă de 30 kilometri.

Am călătorit singur, am stat singur la hotel, m-am plimbat singur pe străzi și, complet întâmplător, m-am cunoscut cu un brazilian foarte jovial care, în toată marea de necunoscuți, m-a făcut să mă simt parte dintr-o comunitate. Era un tip foarte expresiv, mereu cu zâmbetul pe buze, care a aflat povestea celor 30 kilometri și, în timp ce ne plimbam prin oraș către locul în care se împărțeau numerele de concurs, mi-a spus: “Îți dorești mult maratonul, nu? Fă-l acum, ai încredere în tine. Curaj!”

Curaj, curaj, curaj… am simțit că trăiesc când mi-a spus asta! Am continuat plimbarea și am ajuns la cortul în care urma să primesc numărul pentru cursa de 30 kilometri și, fără să ezit, le-am spus organizatorilor: nu mai vreau locul, îmi dați voie să particip la maraton?

“Stați să îl sun pe șefu’, să văd ce zice”, a spus băiatul de la înscriere. “Ești sigur că vrei să faci asta?”, m-a întrebat imediat. În mintea mea se auzea “Curaj, curaj, curaj!”.

A doua zi mă aliniam la start. Aveam număr pentru cursa de maraton. Venisem la Budapesta să fac cea mai lungă cursă din viața mea, dar m-am trezit în fața primului maraton. Nici nu știam ce urma să spun acasă: “da, am cunoscut un brazilian care m-a convins”! Părea genul de poveste care se sfârșește rău, asta e clar 🙂

Maratonul? L-am făcut. N-a fost greu. A fost extrem de greu. Am trecut linia de finish plângând. Poate arătasem ca un hipopotam și cu siguranță am fost printre ultimii la linia de finish. Ba chiar mi-au scris numele greșit, mă numeam “Pestivan” – parcă sună a insecticid, nu?! La câteva zile am văzut și pozele, speram să arăt ca acei maratoniși grațioși, dar în realitate a fost cam așa.

La finish am avut câteva secunde în care m-am bucurat pentru mine, dusesem la capăt un vis. Și apoi am avut un moment în care mi s-au derulat ultimii ani prin fața ochilor, am văzut visul pornit din pasiune, munca enormă, singurătatea și bucuria de la final. În acea clipă mi-am dat seama: voiam să îi ajut și pe alții să treacă prin această experiență care nu doar că m-a schimbat, dar m-a definit ca om.

Medalia de la maraton? Nici nu mi-o amintesc foarte bine. Dar știu sigur că atunci a luat naștere gândul a ceea ce astăzi este 321sport, o comunitate de running care a schimbat viețile oamenilor prin sport și care a dus alergatul în locuri și contexte în care nimeni nu se aștepta. Știam că drumul va fi greu pentru oricine, însă atunci când îl faci alături de cineva, în comunitate, întotdeauna va fi mai frumos.

Gustavo, îți multumesc pentru că m-ai învățat, fără să vrei, că trebuie să îndrăznesc să am curaj pentru a-mi urma pasiunea. Datorită ție există 321sport. Și poate de asta m-am bucurat ca un copil când ne-am revăzut 3 ani mai târziu, la Maratonul de la Tokyo (fotografia principală din articol).

Eu sunt Radu Restivan și iubesc alergarea. Tu ce iubești?


Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

youtube
facebook
instagram
twitter