Poveștile se nasc pentru a fi spuse, iar fiecare dintre noi are în spate o poveste presărată cu momente de bucurie, de tristețe, îndoieli, întrebări și răspunsuri. Poate nu realizăm, dar în fiecare zi scriem câte o filă nouă din povestea noastră și mai dăm o pagină, fără să mai avem vreodată opțiunea să mai revenim în trecut și să schimbăm firul narativ al vieții noastre de până atunci.
Astăzi am ocazia să scriu despre o persoană care mi-a fost alături necondiționat. Ne cunoaștem de foarte mult timp, iar între noi s-a creat o legătură strânsă. Aș putea spune că este mult mai mult decât o simplă prietenie. Chiar dacă suntem la sute de kilometri depărtare și nu reușim să ne vedem prea des, știu că orice mi s-ar întâmpla ea va fi mereu acolo să mă asculte și să îmi ofere cele mai bune sfaturi.
Ana Hecico este o persoană devotată și dedicată sportului de performanță, o persoană care înainte de orice își dorește să transmită mai departe iubirea pentru alergare, dar și avantajele mișcării. Ana este mama și antrenoarea , campioană mondială de alergare montană. Cât de greu este să îți antrenezi propriul copil și să faci sport de performanță în România, ne va dezvălui chiar ea în cele ce urmează.
Sportivă de performanță, Ana Hecico s-a remarcat de-a lungul anilor prin rezultatele obținute în competițiile de alergare montană, și nu numai. Chiar dacă la noi în țară lumea nu știe foarte multe despre rezultatele ei, în ziarele din Italia, Franța sau Elveția numele Ana Hecico apărea foarte des în trecut. Întotdeauna a iubit alergarea. Și-a dedicat muți ani din viață sportului. Și-a dorit și își dorește în continuare să transmită mai departe tot ce a învățat pe parcursul acestor ani. “Nimic nu se compară cu sentimentul de la linia de finish. Și acum am momente când îmi amintesc și simt banda câștigătoare pe abdomenul meu, numai când îmi amintesc mă cuprind toate emoțiile. Aș da orice să mai pot trăi cel puțin odată acele momente”, mi-a mărturisit Ana Hecico.
Știe că nu mai poate întoarce timpul, așa că a ales să se dedice zi de zi sportului de performanță. Și-a creat propriul club prin intermediul căruia își dorește să creeze caractere și să le ofere copiilor, dar și persoanelor iubitoare de mișcare șansa de a trăi momente unice în alergare, dar și amintiri de neuitat.
Școala Alergării este ceea ce o definește pe Ana Hecico, aș putea spune că este ca și al doilea copil pentru ea. Acest club s-a născut din iubire pentru alergare, din dorința de contribui la dezvoltarea sportului de performanță din România, dar și de a scoate cât mai multă lume la mișcare, să ofere speranță unei societăți aflate în amorțeală. A crezut și crede în schimbare, doar că e conștientă că această schimbare trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi.
Energia ei o poți vedea zi de zi în grupa veselă de copii din Parcul Municipal Regina Maria, la fiecare antrenament, la fiecare competiție. ‘’Nu există bucurie mai mare pentru mine decât să văd că oamenii reușesc să își atingă potențialul, să își îndeplinească obiectivele, să ne bucurăm împreună pentru fiecare reușită. Înainte de orice îmi doresc ca oamenii să învețe să socializeze, să lege prietenii, să se bucure de timpul petrecut în natură și să realizeze care sunt beneficiile mișcării. Eu iubesc alergarea. Alergarea este viața mea, este timpul petrecut cu mine. Merg să alerg când îmi este bine, dar și când îmi este greu, când simt că unica mea salvare este alergarea. În acest timp reușesc să mă regăsesc, să găsesc soluții la problemele mele, să îmi găsesc puterea de a continua să fac tot ce mi-am propus, iar lucrul acesta mi-aș dori să îl pot transmite cât mai multor persoane.”
Inițial acest club l-a creat pentru Alexia, fiica sa. Își dorea foarte mult să o ajute să se antreneze, să evolueze. Alexia este un copil cu potențial. Până în clasa a V-a, a făcut înot, dar au decis că este mai bine să renunțe. Se punea foarte mult accent pe performanță, pe antrenamente și Alexia, inevitabil, ajungea să neglijeze orele de curs, iar ea împreună cu soțul ei aveau alte principii. Prioritar era ca Alexia să învețe. Studiile primau în fața sportului de performanță.
„Am avut norocul să am un soț unic, o persoană cu principii solide și viziune de la care am avut de învățat foarte multe lucruri.”
Împreună au remarcat talentul Alexiei. Ieșeau zilnic la mișcare, iar Alexia era tot timpul cu ei. Ușor, ușor a început și ea să iubească alergarea. Îi plăcea să iasă la mișcare cu tatăl ei, Emil. „Se antrenau împreună, se bucurau de fiecare pas, de natură, se jucau, era totul atât de frumos.”, își amintește Ana, cu glasul întristat.
Școala Alergării a creat-o pentru a veni în ajutorul Alexiei. Se antrena mereu singură și vedea cât îi este de greu. “Singurul coleg era Emil. Alexia este un copil foarte conștiincios. Avea o dorință uimitoare de a reuși, iar datoria mea era să o pot ajuta. I-am insuflat că sportul trebuie făcut din dragoste, că nu trebuie să aștepte nimic în schimb.”
Emil a avut șansa de a pleca foarte mult timp în străinătate împreună cu Federațiile Internaționale de Schi Fond pentru care lucra. Avea acces la multe informații. Vedea cum se antrenau sportivii de talie mondială. Venea acasă și îi povestea totul Alexiei, iar mai apoi încercau să pună în practică acele lucruri. Își dorea să o ajute cât mai mult deoarece și ea își dorea să facă sport de performanță, dar nu își doreau să o forțeze. Ana Hecico și soțul ei știau că înainte de orice, Alexia trebuia să se bucure de copilărie. Își doreau să facă performanță atunci când ea urma să fie suficient de matură să realizeze ce presupune acest lucru, dar voia ca prin joacă și antrenamente lejere să-i creeze Alexiei o bază solidă.
Cei doi părinți nu s-au bucurat de mult sprijin, dar au reușit să o ajute pe Alexia să obțină foarte multe rezultate frumoase. Au format echipa perfectă spre obținerea titlului mondial pe care Alexia l-a câștigat alături de echipa României, dar și multe alte rezultate frumoase precum locul III la Cupa Mondială, locul IV la Campionatul Mondial de Alergare Montană, la doar 2 secunde de locul III, nenumărate medalii la Campionatele Balcanice și Naționale.
Chiar dacă acum echipa s-a micșorat și au rămas doar ele două pe acest drum, vor continua să își îndeplinească obiectivele la fel de bine deoarece au avut norocul să învețe de la cel mai bun coechipier, persoana care le-a demonstrat că oricât ar fi de greu, nu trebuie să renunțe.
Cum este relația antrenoare – fiică?
“Relația antrenoare- fiică este foarte grea. Îmi era atât de greu să vin să îi spun: Alexia astăzi trebuie să tragi mai mult de tine când eu vedeam că ea era pur și simplu epuizată. Îmi era foarte greu să o văd că suferă, iar ea simțea lucrul acesta. Îmi amintesc că erau zile, în special când aveam câte un antrenament tare, iar Alexia venea și îmi spunea: “Mama, astăzi uită că trebuie să mă protejezi. Vreau să dau totul pentru a reuși și am nevoie de ajutorul tău ca să o fac!”.
“Îmi amintesc mereu cu bucurie clipele acelea. Alexia și-a dorit să facă performanță și își dorește în continuare. Muncește din greu pentru a ajunge unde și-a propus. Își dorește să poată îmbina foarte bine alergarea cu orele de curs. Zi de zi realizez ce copil minunat am, iar lucrul acesta îmi dă putere să merg mai departe”.
Din păcate, există momente în viață când primim lovituri mult prea dure. Poate nu este corect sau poate încercăm să ne gândim cu ce am greșit de ni s-a întâmplat tocmai nouă, dar cu timpul, ajungem să realizăm că acesta este cursul vieții și indiferent de situație unele lucruri nu pot fi schimbate. Important este să încercăm să rămânem puternici și optimiști pentru persoanele care au nevoie de noi, iar Ana și-a găsit energia și puterea de a continua pentru Alexia și clubul Școala Alergării.