Ciprian Tiron: 2 vulcani, 2 continente diferite, la 7 zile distanță

Ciprian Tiron: 2 vulcani, 2 continente diferite, la 7 zile distanță

După ce a urcat complet singur pe cel mai înalt vulcan din Asia (Damavand – 5610m, în Iran), Ciprian Tiron s-a hotărât să ducă la bun sfârșit un proiect inedit: ascensiunea pe 7 Vulcani de pe șapte continente diferite. Înainte de a porni anul ăsta în primele expediții, Ciprian ne-a povestit aici despre cum i-a venit această idee și ce planuri are pe mai departe.

Ciprian, care tocmai s-a întors din Mexic, ne spune mai jos cum a fost întreaga experiență de a face ascensiuni pe doi vulcani, de pe două continente diferite, la o distanță de doar șapte zile.

***

Cum ar fi ca, după un trekking de 6 zile prin Parcul Național Kilimanjaro, după o ascensiune pe cel mai înalt vârf și vulcan al Africii, să profiți de aclimatizare și să urci și cel mai înalt vulcan din America de Nord? Asta a fost curiozitatea mea.

Ciprian Tiron a cucerit Pico de Orizaba

Ce dacă este pe alt continent?

Ce dacă eu din Tanzania mă întorc acasă și merg și la job 2 zile?

Ce dacă sunt 20.000 km de acoperit în doar 5 zile?

Nebunia a început după ce m-am gândit serios la a “lega” două astfel de ascensiuni într-un timp scurt. După cunoștințele mele și din ce mi-a confirmat și Teo Vlad, stadiul de aclimatizare al corpului durează cam două săptămâni. Aveam așadar ceva timp la dispoziție, după ascensiunea pe Kili, să încerc încă un vulcan din proiect.

Cum pe cel din Mexic (Pico de Orizaba) îl plănuiam de ceva timp, datele problemei le cunoșteam deja, a fost nevoie doar să le pun cap la cap. Planurile mele inițiale erau ceva mai mărețe, îmi luasem biletul de sâmbătă până sâmbătă și mi-ar fi plăcut să urc alți doi vulcani din zonă, Iztaccihuatl și Nevado de Toluca. Dar, uneori e mai înțelept să “pick your battles”, și cum mă resimțeam puțin după săptămâna din Tanzania, am decis să las doar Orizaba în plan, urmând ca pe ceilalți să urc cu o altă ocazie. Am pornit așadar sâmbătă dimineața, la 6:00, pe ruta București – Paris – Mexico City.

Orizaba văzut din jeep, în apropiere de refugiu

Dacă pe Kilimanjaro a fost totul organizat, de la transferuri la mese, corturi și ghidaj, aici nu aveam nimic. Nici măcar un domn Mousavi, cum am avut în Iran, care să mă ajute cu logistica locală. Înainte de a ajunge, am făcut multe căutări și am primit multe cotații de preț foarte ‘europene’, dar am găsit un pachet minim la Casa Joaquin Canchola, un hostel cu tradiție în Tlachichuca, la poalele muntelui. Am luat două nopți de cazare la ei (de la aeroport plănuind să merg direct la hostel), cu mic dejun și cină, două galoane de apă purificată și transportul cu jeep, de la hostel până la refugiul Piedra Grande și înapoi. Am plătit un avans prin PayPal să-mi rezerv locul și asta a fost.

Realitatea a fost cam așa: după ce am aterizat (16:30 ora locală), am stat aproape două ore la cea mai lungă coadă pe care am întalnit-o în vreun aeroport, la imigrări. După ce am trecut, mi-am luat bagajul de la cală și am mers să-mi iau biletul de autobuz pentru Puebla (primul segment). Toate bune, iau bilet la 19:40, știam că face cam două ore (aveam instrucțiuni de la hostel). Între timp, am realizat că e cam târziu și văd în mail-ul de la ei că ultimul autobuz din Puebla pleca la 20:00. Eu am ajuns la 21:50. Super!

Neavând ce să fac, cu bagajele după mine și mulți taximetriști ca la noi la gară, am decis să aștept acolo primul autobuz de dimineață, la 6:40. A urmat o noapte lungă și nu tocmai confortabilă, după care urma să urc direct la 4250m altitudine. Că doar eram aclimatizat 😆

Ruta nordică, desenată pe un perete de la hostel

A doua zi dimineață ajung cu primul bus la hostel, explic situația și iau micul dejun. Aflu că mai sunt trei băieți și un ghid local cu care voi împărți transportul. Ne cunoaștem, termin de mâncat, fac bagajul pentru munte, las ce nu-mi trebuie la hostel și plecăm. Ajungem pe la prânz, lăsăm bagajele și urc puțin mai sus cu ei (4550m) să se aclimatizeze. Apoi am coborât, băieții s-au apucat de cină iar eu am ațipit pe la 17:00 (aveam o scuză – era 01:00 acasă). M-am trezit mai târziu, am mâncat ceva și am mai dormit câteva ore. Ne-am trezit puțin după miezul nopții, planul inițial fiind să pornim pe la 01:00. Ghidul lor nu s-a agitat, văzând din ziua precedentă că cei trei se mișcă foarte bine (confirm!!), am făcut bagajele, ei au mâncat ceva, eu mi-am luat gelurile la mine și până la urmă am plecat la 02:00, la lumina frontalei.

După primii 300 metri mi-am dat seama că n-am să mă țin după ei, și am rămas în ritmul meu. Voiam totuși să nu mă îndepărtez prea tare. Am urcat în prima oră peste 350 metri verticali, care la altitudinea aceea sunt destul de mulți. Îi mai prindeam din urmă când făceau pauze și mai vorbeam. Apoi a urmat Labirintul, o porțiune sinuoasă de urcare în care e foarte ușor să te pierzi. Eu aveam track-ul pe ceas, dar nu era foarte clară direcția, iar ei erau mult în față. Tot ce mai vedeam erau niște mici puncte de lumină, care îmi confirmau, cât de cât, pe unde au luat-o.

O parte din Labirint

Am reușit în cele din urmă să navighez labirintul vieții și am ajuns la baza ghețarului, unde am pus colțarii. Gheața era foarte bună, colțarii intrau foarte bine și nu am alunecat deloc. Prima porțiune am urcat-o fără să am vreo potecă clară, într-o linie relativ dreaptă. Apoi, în partea superioară a apărut o potecă evidentă, ce urca în zig-zag, spre vârf. Am scos și pioletul, panta avea minim 45 grade, pe alocuri chiar mai mult. Soarele a început să rasară dincolo de munte, în schimb am avut ocazia să-i văd umbra spre vest, ceva la care îmi doream de mult să asist – un munte întreg, proiectat ca o piramidă, în partea opusă soarelui. A fost senzațional, m-am întors de zeci de ori să privesc.

Umbra vulcanului proiectată la vest

După spectacolul ăsta, a început să bată vântul de sus, peste ghețar. Prognoza era foarte blândă – senin și 10km/h vânt. După mai bine de o oră de vânt rece, de la care îmi simțeam buzele umflate, confirmarea că mă apropii de vârf nu a venit neapărat de la faptul că se termina ghețarul și panta, cât de la rafalele de vânt care mă așteptau sus. Nu m-am așteptat la asta (remember 10km/h) și m-am bucurat de colțari și piolet deși era pietriș/nisip pe jos. Am ajuns pe vârf 5 minute mai târziu, după ce m-am bucurat/uimit de priveliștea pe care o ai oriunde pe muchie, pe care o știam din poze/clipuri dar care este uimitoare live. Orizaba are un con deschis, cu margine fragmentată și cu o adâncime de câteva sute de metri. Este foarte spectaculos!

Panta medie a ghețarului Jamapa

Am făcut câteva poze pe vârf, am filmat un 360 tremurat cu GoPro-ul și am luat-o rapid înapoi. Coborârea n-a fost deloc ușoară, dar a mers destul de repede pe lumină. Am ajuns la baza ghețarului în 45 minute, am dat jos colțarii și apoi am pornit toți spre Labirint (unde ghidul a ales o altă rută), iar de acolo spre refugiu.

Sub 50% din oxigenul disponibil la nivelul mării

Total – 8h 10 minute (jumătate parcurse pe întuneric, la frontală), 1400 metri diferență pozitivă de nivel, și un traseu destul de tehnic, spectaculos și cu peisaje uimitoare la tot pasul.

Coborarea pe ghețar

Cu bucuria reușitei, tot drumul de retur am încercat să prind ceva semnal să încerc să-mi schimb biletul de avion, planul fiind ca dacă reușesc, să mă întorc mai repede. Am rezolvat în cele din urmă, și profitând de faptul că ghidul locuia și pornea spre Mexico City, l-am rugat să mă lase la aeroport. Astfel, la 10:10 eram la refugiu, la 11:00 a venit jeep-ul să ne ia, am ajuns pe la 13:00 în Tlachichuca și am pornit de la hostel pe la 14:00. La 17:50 ajungeam la aeroport, unde am mai așteptat câteva ore (am găsit zbor la 21:55). A urmat un zbor de 10h până în Amsterdam, o escală lungă (peste 6 ore), iar acum termin de scris rândurile acestea în timp ce avionul a aterizat și se îndreaptă spre terminalul din Otopeni. E 01:00 miercuri și eu zbor de alaltăieri 😆

După o săptămână în care am fost pe trei continente diferite (Africa, Europa și America de Nord), după ce am ajuns în 24 ore de la 5636m mai jos de nivelul mării în Olanda, după ce am dat “o fugă” în Mexic într-un interval specific de regulă unui city break (4 zile), după vreo 12 ore dormite în patru nopți, am ajuns acasă. Ah, și mâine (azi!) mă duc la muncă. Ce aventură!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

youtube
facebook
instagram
twitter