articol scris de Adriana Anchidin, care a mers la piesă după ce a câștigat concursul din newsletter-ul “De vorbă-n vestiar”
Datorită 321sport și antrenamentelor #dela1la21, pe 13 mai am alergat al doilea semi-maraton. De această data în București – primul a fost la finalul sezonului 7, la Iași. După numai trei săptămâni de la ultima competiție, acești 21 de kilometri s-au dovedit a fi o provocare la fel de mare, atât din punct de vedere al distanței de acoperit, cât și din cauza dimineții destul de călduroase din acea zi.
În aceeași seară, mulțumită echipei 321sport, aveam invitații la o piesă de teatru la Apollo 111. Mi-am spus că ar fi modalitatea perfectă să mă recompensez pentru efortul din prima parte a zilei. Mai mult de atât, ironia face că piesa se numea tocmai “Cea mai călduroasă zi din an”.
Apollo 111 este ascuns într-un subsol în centrul Bucureștiului și dacă nu știi exact unde trebuie să ajungi, poate să fie o provocare să dai peste el pur și simplu. Locul pare să fie amestecul perfect de funcționalitate și detalii fine, contribuind la crearea unei atmosfere relaxate, fără pretenții.
Piesa este regizată de Bogdan Theodor Olteanu, marcând debutul său în teatru, iar Alexandru Ion și Victoria Răileanu îndeplinesc rolurile de EL și EA. Modalitatea de realizare este extraordinar de interesantă, îmbinând jocul de teatru cu proiecția de film. De asemenea, punerea în scenă mizează pe crearea unei anumite atmosfere de apropiere între actori și spectatori, unde diferența nu este facută de replici, ci de priviri, mimică, gesturi și aparenta lejeritate cu care povestea se desfășoară. Nu simți că ești într-o sală de teatru, ci într-un fotoliu, în casă cu cei doi. Încă de când intri în sală și observi actorii sprijinți de perete, în intuneric, deja intrați in rol, se creează o atmosferă de anticipare și curiozitate cu privire la ce urmează să se întâmple.
Bogdan Theodor Olteanu, Victoria Răileanu și Alexandru Ion
EL pare să fie băiatul bun, cu picioarele pe pământ, care își pune întrebări existențiale și încearcă să trăiască viața în profunzime; EA pare să fie femeia cinică, superficială, materialistă care a devenit blazată ca urmare a faptului că banii i-au pus mereu la dispoziție tot ce și-a dorit în viață. Încă de la început, cei doi se ciocnesc și pare că ne-am încadrat într-un clișeu – el își intră în rolul de erou salvator și deja se vede catalizatorul unei schimbări profunde într-o femeie superficială, iar ea îl tratează de sus, îl batjocorește și îi testează în permanență limitele, parcă vrând să vadă când o să cedeze. Totul devine un joc și așteptăm cu interes să vedem cine o să cedeze primul.
Pe parcursul piesei, ne dăm seama că lucrurile nu sunt in cutiuța mentală, în clișeul în care le-am încadrat inițial. Putem să observăm malițiozitatea lui, aroganța de care dă dovadă considerându-se superior ei și dorind să o schimbe, dar și modul în care folosește aparenta nevoie de profunzime ca un paravan pentru lipsa de asumare a acțiunilor sale. În universul lui, lucrurile “se întamplă” și “poate e bine, poate e rău” – nu știe și nu se consideră în vreun fel responsabil pentru succesiunea evenimentelor din viața sa. Mimează regretul pentru unele din acțiunile sale, dar o face în același mod neasumat; de parcă se comportă astfel pentru ca așa știe că trebuie să facă, așa este acceptabil, nu din vreo pornire lăuntrică. În antiteză, parcă apreciem onestitatea ei. Onestitatea cu privire la cine este și valorile morale pe care le are (sau lipsa lor) nu o face în nici un fel să fie un personaj pozitiv. Are o mulțime de defecte și, pe alocuri, pare că și ea joacă un rol – unul autoimpus, distructiv, ca urmare a modului in care ea crede că trebuie să fie, a ceea ce i s-a spus că trebuie sau nu trebuie să facă și a unor nevoi compulsive. Iese în evidență nevoia de a-și controla propria viață, într-o lume clădită în jurul ei pe banii tatălui, inițial, iar apoi cei ai soțului. Cu toate acestea, spre deosebire de el, ea reprezintă o existență asumată.
Într-un final, EL și EA sunt doi oameni, cu calități și defecte, parcă copleșiți de propria existență. Vulgaritatea din replici sugerează o depravare cumva naturală – lumea așa cum e ea, fără miros de trandafiri și curcubee. Nu spun că așa este lumea în care trăim și că așa trebuie să fie, dar aceasta este una dintre dimensiunile ei, în mod incontestabil.
Actorii au fost la înălțime, îndeosebi Victoria Răileanu, care ne-a convins prin mimică și privire încă de la prima replică. Vocile de fundal și zgomotul din proiecția de film, frânturile de conversație aparent fără nici o legătură cu piesa de teatru, au contribuit la ilustrarea isteriei Bucureștiului – aparent dată de căldură, în realitate, parte a vieții noastre de zi cu zi.
Distribuția
El ALEXANDRU ION
Ea VICTORIA RĂILEANU
Reporter IOANA BUGARIN
Scenografia ALEXANDRA PANAITE
Light design RADU TANCĂU
Sunet MIHNEA BOGOS
Film TUDOR VLADIMIR PANDURU, ROXANA MARALOIU, CLAUDIU MĂRGINEAN, LUCIAN IORDAN
Voci CAMELIA PINTILIE, VLADIMIR PURDEL, MĂDĂLINA STOICA, ALEXANDRU IVĂNOIU, EVA COSAC
Asistență de regie ILINCA PRISĂCARIU
